Polina vine acasă la amiază. Deși e sâmbătă, a fost o zi de muncă. Mă invită în casă în șoaptă. Acolo, unde o așteaptă soțul Nicolae și fiica lor – Mara. „Numai încet, te rog”, mă roagă Polina și deschide ușa la dormitor. Nicolae veghează somnul fetiței, care are un an și nouă luni.

Polina se asigură în șoaptă că toți sunt bine, după care mă invită la bucătărie. În coridor, îmi atrag atenția două postere. Pe unul, sunt prinse biletele de la concertul trupei Metallica, la care au fost Polina și Nicolae, amestecate cu pozele lor împreună. Alături, un poster înrămat, cu schița cerului înstelat deasupra Chișinăului, de pe 1 iunie 2018. E momentul exact când s-a născut Mara. Peste câteva săptămâni după asta, Polina va simți toată greutatea acestei bolți cerești pe umerii săi.

Polina și Nicolae s-au cunoscut cu șapte ani în urmă, într-o redacție aglomerată. Au ieșit la o cafea și au legat o relație. Nicolae era un tip calm, iubitor de heavy metal și tatuat la greu. Emana liniștea de care ea, o tipă energică, avea nevoie.

Polina: „A fost cu suișuri, coborâșuri, cu certuri, cu făcut bagajele și plecat unul de la altul. Da, simțeam cumva că, acum nu știu ce-o să fie peste doi ani, dar la moment și simt, și-atunci am simțit că el este bucățica mea.”

Și nu a trecut mult timp până când Nicolae i-a întins un inel la capătul lumii, la marginea Portugaliei, iar Polina a zis „da”. A urmat o nuntă în stil rock, pe care și-au organizat-o singuri. Fără nași, cu fețe de masă negre și cizme Dr. Martens. Polina, într-o rochie brodată cu o panglică neagră la brâu, era toată zâmbet. În luna de miere au ajuns pe niște insule din Atlantic, unde au mâncat creveți și au admirat vulcanul Pico ce părea să atingă cerul. Tot acolo a fost concepută Mara.

Polina: „A început să mă întrebe: Cum te cheamă? Polina Cupcea. Câți ani ai? 30. Tu știi ce se întâmplă azi cu tine? Da, naaasc! După care numai am auzit: Cupcea, asta e fata ta! Aaaa, și mi-au arătat-o. Țin minte foarte vag că mi-au arătat-o și eu țin minte că am întrebat: cât are, cât cântărește? E tot normal cu dânsa? Da. Peste iar o perioadă de timp, poate era cinci minute, poate era zece minute, habar n-am, eu iar mă trezeam. Și făceam: unde e copilul meu? E aici, tot normal, liniștește-te.”

După douăsprezece ore de travaliu, Polina a născut la 10:31 noaptea. Mara, un copil dorit, cu ochi albaștri și-un nas mic-mic, cât un nasture. Nicolae urma să o cunoască în curând.

Ilustrație: Arhipelagul maternității / Ana Grigorovscaia

Nicolae: „Eu așteptam în salon și mi-au adus-o pe la vreo 11 și după asta pe Polina au dus-o în reanimare, au ținut-o vreo trei ore și timp de trei ore ce să fac? În mare parte, am ținut-o în cărucior, făceam cercuri așa prin salon și îi cântam «Somnoroase păsărele»”.

Polina: „Sentimentele acestea erau atât de ciudate și de frumoase. Și țin minte că a întors capul și ne uitam una la alta. Și voiam atât de tare să fie în brațele mele, în momentul cela, și țin minte că strigam: Mara, tot e bine cu tine? Doamne…”

În odaia cu jucăriile Marei stă și chitara acustică a lui Nicolae. O scoate din husă și se așază cu ea pe podea. Repertoriul lui include piese de Johnny Cash, melodii improvizate și cântecul preferat al Polinei – „Hate Me” de trupa americană Blue October.

Mara stă în picioare copăcel și dansează vioi, aplaudată de Polina. „Balerina!”, strigă Polina. Mama și fiica se înțeleg dintr-un cuvânt. Mara se ridică pe degete și continuă dansul, spre încântarea tuturor. Deși Polina și Nicolae au un program de divertisment bine pus la punct pentru fiica lor, concertele private și lecțiile de dans nu erau la ordinea de zi cu doi ani în urmă.

Viața de dinaintea Marei arăta complet diferit. O viață independentă și dinamică a unui cuplu de jurnaliști care își împarte timpul între redacție, ieșiri în oraș, călătorii și prieteni. Polina avea 30 de ani pe-atunci. Fondase deja redacția „Oameni și Kilometri” care-i adusese câteva premii. Mai făcea și muncă de reporter, ceea ce însemna multe zile petrecute pe teren.

Polina vine din raionul Orhei, dintr-o familie numeroasă, în care ea e mezina. Mai are două surori și un frate. Sunt o familie unită, au și chat comun pe Facebook. După naștere însă, Mara a devenit soarele în jurul căruia se rotește planeta Polinei și a lui Nicolae. Au descoperit o lume nouă, neașteptată.

Nicolae: Probabil unul dintre cele mai grele lucruri a fost lipsa de somn, de fapt. Și la un moment dat, pur și simplu ajungi să vrei să ucizi pe cineva doar să-ți dea pace să dormi.”

Polina: „Când mă apuca somnul, mă gândeam ce fel de mamă sunt eu că vreau să dorm. Că mamele nu dorm. Uite, aia care stă pe Facebook, stă crăcănată și face fitness cu copilul, uite cum se descurcă. De ce eu nu mă descurc?” 

Nicolae: „Eu am citit «Arhipelagul Gulag» de Soljenițîn, mă rog, nu tot, pe jumătate, că la un moment dat obosisem de el, că era foarte dur, și acolo printre metodele de tortură era descrisă lipsa de somn. Și eu țin minte când citeam, asta cu vreo cinci ani în urmă probabil, mă gândeam: ei, mare brânză acolo să nu dormi două-trei zile. Iaca s-a ajuns cu Mara. Știi, vreo lună am stat cam foarte mult pe Red Bull și pe cafea, o lună cam m-a ținut. Ca la un moment dat să ajung că pot să beau Red Bull și după care să mă culc și să dorm. Iată atunci mi-am dat seama ce înseamnă când e tortură cu lipsă de somn.”

Polina: „Și responsabilitatea asta… Eu credeam că… nu știu cum cresc copiii, că singuri își pun pampersul, singuri se duc și-și iau sticla cu lapte, își fac mâncare. Și la mine tot asta era în cap. Wow, eu numai o să o nasc pe Mara și noi o să ne zâmbim, și o să vorbim, și o să îi spun povești. O să îi explic ce înseamnă asta, o să mergem la cumpărături, în călătorii. Habar n-am avut că de fapt copilul înseamnă un pic altceva.”

O nouă provocare însă era după orizont.

Polina: „A venit o altă chestiune drăguță, care se numește alăptarea.”

Organizația Mondială a Sănătății, UNICEF și instituțiile de stat promovează intens alăptarea. Și trebuie să o facă. Cifrele arată că fiecare a doua mamă întrerupe alăptarea bebelușului după șase luni pentru a reveni la serviciu, deși laptele matern este, într-adevăr, alimentul ideal, deoarece conține anticorpi, este nutritiv și sănătos. Această campanie, însă, a creat o presiune pe femeile care, din motive obiective, nu pot alăpta. Femeile care primesc tratamente, supraviețuitoarele de cancer mamar și cele care, pur și simplu, nu au suficient lapte. Și știi câte sunt? Până la 5%, spun studiile. Polina s-a regăsit printre aceste femei. Deși își dorea foarte mult să alăpteze, nu reușea. Acest eșec, cum îi spune, a venit la pachet cu un sentiment profund de vină.

Polina: „Aveam mameloanele plate, erau ca bănuții, adică nu era gurguiul cât degetul ăsta mititel ca copilul să apuce, să tragă. Eu nu aveam practic mameloane. Sânii îmi erau mari, ca niște baloane, și mameloanele celea cât un bănuț. Fetelor, stăteam cu țâțele sub jetul de apă fierbinte, aproape îmi opăream țâțele să-mi vină laptele. Beam tot felul de porcării să se pornească lactația, îmi masam sânii, trăgeam de gurguiele celea. Nu trăgea Mara, trăgeam eu ca o tâmpită ca să le lungesc.”

În primele două săptămâni după naștere, la lipsa laptelui și a somnului, s-a adăugat și-o teamă irațională.

Polina: „Deci, jur, eu în două săptămâni de la 1 iunie, dormeam 2-3 ore pe noapte. Era chestia asta hormonală foarte… Era o stare, se începuseră fricile. Probabil, se începuse depresia post-natală. Când vorbim de depresie post-natală, când hormonii, știi cum, sar dintr-o parte în alta, vă zic. Corpul tău parcă e un ceaun de jumări care clocotește. Sare, așa sfârâie. Și nu e doar alăptatul. S-a început o tristețe și-o frică. Frica era foarte mare, fetelor… Era frica asta mare că eu nu știam. Îți vine o experiență nouă, pe care tu nu știi cum să o gestionezi și mi-era atât de frică. Mă simțeam atât de vulnerabilă, atât de neputincioasă.”

După naștere Marei, Nicolae a stat acasă o săptămână, după care a revenit la muncă. El pleca la ora 11, iar Polina simțea cum un ciocan o lovește puternic în piept, spune ea. Cei din jur o sfătuiau să încerce exerciții de respirație. Polina le făcea câte jumătate de oră, dar în loc de alinare era copleșită de amețeală. Ea spune că încerca să-și pună pe față o mască de mamă fericită, pe care o tot vedea la femeile din filme, dar știa că e o minciună. Plângea în hohote. Zi de zi. Martorii acestor lacrimi erau pereții, și, se temea Polina, vecinii.

Polina: „Tremuram, pur și simplu, tremuram. Lapte nu aveam, stăteam lângă dânsa și o vegheam. Trebuia să pun urechea să văd dacă respiră, mi-era frică că ei sunt așa de mititei, un borcan de trei litri… Și stau acolo și fosăie în pelincuță. Și când deschid gura, și când deschidea săraca gura că voia mâncare, tocmai mă durea atât de tare, cu sânul cela traumatizat. Tocmai era vânăt, sticlos deja era, știi. Și ea așa de tare voia mâncărică, și așa de tare voiam… Aș fi vrut să am altfel de momente, deși ele au fost momentele frumoase. Când mă uit acum pe video și văd câtă dulcegărie era în vorba mea, stau și mă gândesc: de unde aveam putere să maschez? Pentru că eu doar mascam și mă prefăceam că totul e bine, deși pe tine se vede că nu e ok, nu ești ok.”

Unde erau ceilalți? Te-ai putea întreba… Părinții Polinei nu mai erau în viață. Sora mai mică, Olga, locuia peste hotare, iar cea mai mare, Svetlana, creștea un copil mic după o sarcină complicată și avea propriile probleme și frici. Deși încercau să o sprijine, depresia a fost mai puternică.

Polina: „Țin minte că în «Legendele Olimpului» este unul care nu a putut să țină cerul. Uite pe umerii mei erau astfel de situații și eu, pur și simplu, nu le puteam face față.”

Polina vorbește despre Atlas – un titan din mitologia greacă, care a fost osândit să poarte veșnic pe umerii săi bolta cerească.

Polina: „Aveam momente când Nicolae pleca, știam exact ora când vine și țin minte că mi-am verificat de două ori pașaportul. Mă gândeam să o las pe Mara cu cinci minute înainte ca el să vină și să plec, pentru că mă gândeam cu adevărat că o să-i fac atât de mult rău. Mă gândeam că eu deja nu mai sunt… eu nu sunt ok ca mamă, eu sunt o mamă rea și mă gândeam că ea are nevoie de o mamă bună și, probabil, o să se găsească lume care să aibă grijă de dânsa pentru că eu nu pot avea grijă așa cum ar trebui și așa cum toată lumea spune. Deși eu aveam atât de bine grijă de dânsa și-n continuare am grijă, am zis că dacă aș fi iarăși să mă iau după capul lumii și să compar, cred că sunt extrem de ok ca mamă. Sunt mai bună ca milioane și miliarde de mame din lumea asta. Dar întotdeauna îmi spuneam în momentele astea de criză în care le aveam, îmi spuneam, era non-stop în capul meu: tu poți. Tu poți, tu poți, tu poți. Cu tine e ok, Mara e ok, fetelor, îmi ziceam asta. De atâtea ori am spus «Tatăl nostru», eu care nu am mers la biserică de nu știu când. Atât de mult spuneam «Tatăl nostru».  

Dumnezeule, numai el cred că știe cât mi l-a auzit! Cred că îl spuneam non-stop. Când nu urlam, spuneam: tu poți. Hai, Cupcea, dă-ți două palme, tu poți. Erau gândurile astea, care nu știu de unde veneau și mă mai luam în mâini, și-apoi mai făceam exercițiile celea de respirație, care în pana mea, nu m-au ajutat niciodată. Și-apoi făceam: hai, coada pistolet, hai înainte, hai că tu poți. Și au mers așa lucrurile astea, nu mi-am luat pașaportul… Și apoi venea alt gând: egoisto ce ești tu, dar cum să lași tu copilul?! Și era un fel de minge de ping-pong. Dar cum tu să lași pe Colea cu copil? Așa cum ești tu, așa, lângă copil.”

În camera unde se joacă Mara este tot ce și-ar putea dori un copil. Jucăria pe care o auzi e din Paris. O vulpe și un iepure de lemn se fugăresc unul după altul atâta timp cât cântă muzica. Pe podeaua din odaie s-au risipit câteva piese LEGO, deși Polina mă asigură că le-a pus la loc cinci minute în urmă. Scenariu bine cunoscut de orice părinte. Zeci de cărți îmbrățișează pereții locuinței: enciclopedii, literatură pentru adulți și, desigur, cărți pentru copii. Una dintre ele e povestea «Ridichea Uriașă».

Polina o ține pe Mara în brațe și împreună cu ea încearcă să scoată din podeaua apartamentului o ridiche imaginară. Dacă te surprinde talentul Polinei să transforme o poveste în teatru radiofonic, să știi că și nouă ne place. O ajută experiența de la Academia de Arte, unde a învățat actoria.

Imediat după naștere, majoritatea mamelor simt tristețe. Specialiștii numesc fenomenul „baby blues”. Dar acest sentiment trece repede, într-o săptămână, două. Una din opt mame, însă, dezvoltă depresie post-natală și trece prin aceleași stări ca Polina. Mult mai severe. Ne-o spune Lucia Carp, care e medic psihiatru și șefa unui centru comunitar de sănătate mintală.

Lucia Carp: „Este o perioadă foarte grea pentru femeie. Mai ales atunci când ea nu cunoaște nimic despre aceste lucruri, mai ales când a născut prima dată, dar simptomele depresiei sunt chinuitoare. Starea de indispoziție, starea de izolare, de vinovăție pe care o simte, incapacitatea de a face față, de a învăța acele abilități de care are nevoie pentru a îngriji copilul, toate acestea fac viața foarte dificilă. Plus la asta, se asociază tulburări de somn, fie din cauză că copilașul plânge, fie din cauza gândurilor și femeia nu poate adormi, nu se poate odihni. Tot aceasta duce la dificultăți relaționale cu cei din jur, inclusiv cu partenerul de viață, inclusiv, de ce nu, cu familia parentală.”

Familia Polinei știa că ceva nu e în regulă și încerca să o susțină. Pe unde mai bine, pe unde mai puțin bine. Iată cum își amintește asta Polina.

Polina: „Țin minte că la o lună venise frații și surorile mele să mă viziteze și parcă așteptam altfel de ajutor. Cumva toată lumea era zacalibită de mine și de mucii mei, de lacrimile mele, și de cât de greu mie îmi era și probabil că lumea era dezamăgită de mine, că cunoșteau o Polină foarte hlizită, foarte puternică, foarte hihi-haha. Și acolo văzuse un altfel de om și cumva vedeam pe fețele lor dezamăgirea, care iarăși era ca un pumn în cap pentru mine, știi. Că adică eu nu mă descurc, nu sunt o mamă, o super-mamă. Nici eu nu știam că trebuie să cer ajutor, dar nici ei nu știau că trebuie să mă ajute în momentele astea.”

Svetlana e cea mai mare dintre frații Cupcea. Știa ce i se întâmplă Polinei. Are și ea trei copii. Știe ce înseamnă să-ți faci griji pentru un bebeluș. 

Svetlana:Eu o știu pe Polina de mică. Ea este și a fost un copil foarte sensibil. Eu știu prin ce-am trecut cu ea prin adolescență, prin tot valul ăsta de rebeliune și noi cumva am fost trei mai mari și am fost mereu uniți, diferența de vârstă era mică. Ea a rămas singură, cu mama bolnavă. Și ea este un pic mai sensibilă, și eu încercam foarte tare. Dar asta nu înseamnă neapărat că mi-a reușit să fiu atât de sensibilă pe cât aș fi putut să fiu, dacă aș fi știut cum să o fac profesionist. De asemenea, am sfătuit-o să meargă și la psiholog.”

Svetlana spune că experiența Polinei și propriile frici după nașterea copiilor i-au schimbat părerea despre depresia post-natală.

Svetlana: „Da, eu am avut momente când credeam că depresia post-natală este un moft și femeile astea sunt alintate, că vai de bunicile noastre și vai de mamele noastre, dar ele nu erau vai, ele erau o comunitate care se ajutau. Responsabilitatea asta era împărțită cu mama, cu bunica, deci ele erau acolo să se asigure că fata lor o să fie bine. Acum, mamele sunt, mi se pare, mai singure și este foarte important să înțelegem fenomenele astea sociale, că ele toate influențează: cum evoluează comunicarea, cum evoluează familia, cum evoluează relațiile între oameni, cum evoluează comunitățile, cât sunt ele de gata să sprijine pe cineva, cât sunt de gata să meargă pe alături.”

Cealaltă soră e Olga. Împreună cu familia, locuiește peste hotare de mai bine de zece ani. Acum, sunt stabiliți în Elveția cu cei doi copii. Când Polina era un bebeluș, Olga deseori o dădăcea, în loc să bată mingea în curte cu prietenele. În momentele de cumpănă, Polina o suna pe Olga ca să-i povestească ce o macină:

Polina: „Vorbeam, mi-era rușine să încep. Ea făcea: e normal, e normal, te rog, nu te închide. Hai spune-mi încă o dată ce simți. Și-apoi eu spuneam:

– Mie mi-e greu, mă tem..

– Te temi că Mara o să moară?

Eu făceam da.

– Eu tot mă temeam ca Cătălina mea să nu moară. Dar de ce tu te temi? Ai ceva care…?

– Nu, n-am, dar ea e așa de firavă…”

Olga: „Ea într-adevăr este o super mămică. Poate faptul că eu deja o cunosc mai bine și eu îi dădeam voie ca ea să se plângă, să-și scoată tot veninul din suflet, poate și a ajutat-o. Nu m-am gândit că discuțiile noastre o vor ajuta atât de mult! Nu m-am așteptat, dar mă bucur că noi le-am avut. Desigur, că noi am vorbit cu toți, toți eram tot timpul, și sora mai mare, toți eram implicați. Dar anume faptul că de două-trei ori pe zi dai telefoane, asta a făcut ca totul să nu fie atât de strașnic.”

Nicolae: „Bănuiala mea era că ea considera că ea ceva nu face cum trebuie sau că ea e vinovată de ceva. Cel puțin, din punctul meu de vedere, ea a fost și mai este o mamă tare ceotkaia.”

Polina o ține pe Mara în brațe și cu o mână amestecă un sos de ciuperci pentru cină. Între timp, Nicolae îi pregătește hainele pentru plimbarea de seară. Ei se schimbă cu locurile, ca într-o horă pe care au jucat-o de multe ori. Nicolae are grijă de mâncarea de pe aragaz, Polina încearcă să o distreze pe copilă. Ea se apropie de frigiderul cu zeci de magneți, pe care le folosește pe post de jucării.

Când își amintește prin ce a trecut, Polina spune că ar fi vrut să aibă mai multă încredere în sine și să asculte mai puțin de sfaturile celorlalți. Nu în ultimul rând, nu ar fi combinat munca și maternitatea în primele luni. Polina admiră mamele cărora asta le reușește, dar zice că e doar o femeie, nu o super-femeie. Și asta e suficient.

Polina: „Acum când mă uit, eu nu aș fi făcut-o niciodată [nu aș fi plecat], dar faptul că există așa gânduri, asta spune foarte multe. Eu cumva știam că este o depresie post-natală, dar m-am gândit că pe mine asta nu mă poate afecta. Eu? Polina Cupcea? Care răstorn dealurile? Asta e imposibil pentru mine să se întâmple. Dar depresia post-natală nu alege. Ea când te pocnește, te pocnește.”

În 2016, Ministerul Sănătății a aprobat Protocolul Clinic Național pe Depresie, un document esențial, care explică cum se diagnostichează și cum se tratează depresia. Potrivit acestui document, pacienții care se adresează la medicul de familie trebuie să treacă screeningul la depresie. Ce înseamnă asta?

Înseamnă să completezi un chestionar de nouă întrebări la care poți răspunde în câteva minute. În funcție de rezultat, medicul de familie poate îndrepta pacienta la un specialist de sănătate mintală. Dacă trece prin stări ușoare de depresie post-natală, va fi consiliată psihologic, iar stările severe ar putea fi tratate medicamentos. Polina n-a trecut acest screening și niciun medic nu i-a vorbit despre depresie. Psihiatra Lucia Carp spune că informarea e crucială.

Lucia Carp: „Atunci când intri într-o cameră întunecată și nu știi unde și ce se află, te poți lovi de un scaun, te poți împiedica, poți cădea jos. E suficient doar pe câteva clipe să aprindă cineva lumina și deja tu ai primit informația. Deja știi cum să te miști, cum să te ferești ca să nu te traumezi. Exact aceeași situație și în cazul problemelor de sănătate mintală, și în cazul depresiilor post-partum. Atunci când omul este informat, atunci când femeia știe ce-ar putea să i se întâmple, deja va fi pregătită cum să facă față acestor situații.”

Polina: „Eu am făcut primul pas și mă duc vinerea viitoare la psiholog. M-am programat și mi-am pus ora perfectă. În sfârșit am găsit timp, știi cum, se pupă stelele. Sunt tare încântată. Parcă așa, știi… pfuh! Deam respir altfel.”

Natalia: „Ce rețineri aveai anterior, pe tot parcursul acestui an? Poate să te duci la un psiholog mai devreme? Ce te ținea până acum?”

Polina: „Când eram în prima lună, în depresia asta post-natală, cumva ideea unui psiholog era la mine în minte, pentru că m-am gândit că trebuie cineva să mă ajute să trec peste toți taracanii mei din cap, doar că nu aveam… ok, timpul se spune că trebuie să ți-l faci, dar asta sună tare teoretic. Dar ce-mi trebuie mie psiholog? Eu o să depășesc singură și bla-bla-bla. Unele chestii nu știu dacă le-am depășit, poate le-am înăbușit mai degrabă decât le-am înăbușit… Și am stat foarte mult și-am analizat și am zis că pentru confortul meu și viitorul meu eu chiar am nevoie. Nouă cumva ne este rușine de chestia asta, știi. Nu-nu-nu. Eu cred că oricare conflict, oricare chichiță pe care o ai, dacă ai posibilitatea, asta ar fi minunat.”

Polina și Nicolae o urcă în căruț pe Mara și o scot la plimbare în cartier. E seară. Drumul lor e iluminat de câteva felinare solitare și luna de pe cer. O lună atât de plină, încât pare că cere atenție…

Mara: „Mama…”

Polina: „Mara, eu sunt cu tine. Tu știi că mama te iubește tare, da?”

soros

Acest episod a fost elaborat cu sprijinul financiar al Fundației Soros-Moldova, în cadrul Programului New Media Incubator. Conținutul episodului nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Fundației Soros-Moldova. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine autorului podcastului.

Comentarii