Abonează-te la podcastul „Sunt Bine” aici și lasă-ne o recomandare :


Polina este jurnalistă și mama unei fetițe de doi ani și opt luni, pe nume Mara. Polina se consideră acum o mamă răbdătoare, care știe să îmbrățișeze provocările și să se bucure de maternitate. Nu a fost întotdeauna așa. Iată ce ne povestea acum un an, în primul episod al podcastului „Sunt Bine”:

Polina: „S-a început o tristețe, și-o frică, frica era foarte mare, fetelor. Îți vine o experiență nouă, pe care tu nu știi cum să o gestionezi, și mi-era atât de frică, mă simțeam atât de vulnerabilă, atât de neputincioasă.”

După naștere, Polina a trecut prin depresie postnatală – o tulburare ce se manifestă prin oboseală extremă, sentimente de vină și rușine, insomnii. În cele mai întunecate momente, Polina se gândea că nu e o mamă bună: 

Polina: „Aveam momente când Nicolae pleca, știam exact ora când vine și țin minte că mi-am verificat de două ori pașaportul. Ohhh, mă gândeam să o las pe Mara cu cinci minute înainte ca el să vină și să plec pentru că mă gândeam cu adevărat că o să-i fac atât de mult rău. Dar întotdeauna îmi spuneam în momentele astea de criză pe care le aveam, îmi spuneam, era non-stop în capul meu: tu poți. Tu poți, tu poți, tu poți. Cu tine e ok, Mara e ok.”

Ca să depășească aceste stări, Polina s-a adresat la un psiholog și face terapie până în prezent. În paralel, citește cărți despre inteligență emoțională, dezvoltare personală și parenting. A trecut și un curs pentru părinți, unde a învățat o groază de tehnici pe care le aplică și dau roade.

Polina: „Mă simt mult mai bine. Am devenit mult mai liniștită și mai puțin anxioasă, nu mă înfurii atât de rapid, nu sunt atât de nervoasă. Am răbdare cu Mara la infinit, adică pe capitolul răbdare parcă mi s-a deschis o nouă supapă. Deci, e mult-mult-mult mai bine.” 

După ce a vorbit public despre depresia ei, Polina a primit câteva mesaje. 

Polina: „Câteva prietene, apropiați, mi-au scris în privat că le-a plăcut podcastul și că rezonează cu mine. Însă aproape nimeni sau doar o persoană sau două m-a întrebat: „Cum te simți?”. Întrebare pe care o consider extrem de importantă să o pui atunci când întâlnești o mamă și să-i dai o mână de ajutor, indiferent care e acela.” 

Din adolescență, Ana-Maria a avut o relație complicată cu mâncarea. Deși avea o greutate normală, se credea enormă și voia să slăbească cu orice preț. Dietele și sportul nu-i aduceau rezultatele dorite și, la un moment dat, i-a venit o idee. S-a gândit să vomite ceea ce mânca. 

Ana-Maria: „Mie mi se părea că, dacă o să fiu slabă, eu o să elimin tot ce este în plus, tot ce este adițional, tot ce mă încarcă și nimeni nu o să mai poată să folosească această armă împotriva mea. Pentru că, dacă osă fiu slabă, gata, eu sunt invincibilă.” 

La 13 ani, Ana-Maria a dezvoltat bulimie – o tulburare de alimentație, caracterizată prin mâncat în exces, urmat de vomare auto-provocată, consum de laxative sau mult sport. A urmat un deceniu şi ceva de rușine și tratamente ineficiente, dar azi se simte acasă în pielea sa. După ce a început să se facă bine, a decis să ne povestească experiențele prin care a trecut. Ține minte sentimentul de singurătate care o copleșea în adolescență și nu vrea ca alții să simtă același lucru. 

Ana-Maria: „De la participarea în crearea episodului, viața mea a devenit mult mai eliberată. Simt că am putut să vorbesc despre o temă care m-a deranjat și m-a afectat foarte mulți ani și am putut să vorbesc deschis, pentru că subiectul este destul de tabuizat și oamenilor le este frică să ceară ajutor, să recunoască că au o problemă și uneori chiar foarte mult te ajută să auzi pe cineva că trece prin aceleași sentimente, încercări și senzații ca și tine.” 

Subiectul tulburărilor de alimentație e discutat puțin în Republica Moldova, chiar și supraviețuitorii vorbesc cu greu despre experiențele prin care au trecut. În cazul Anei-Maria, bulimia e o temă sensibilă și pentru persoanele ei dragi, mama Lilia și prietena Mariana, care deseori s-au simțit neputincioase în fața acestei probleme. 

Ana-Maria: „Noi am pus punct o dată și pentru totdeauna la realitatea noastră legată de bulimia mea și de toate trăirile pe care le-am avut, ne-am spus „mulțumesc”, ne-am spus „te iubesc” și am spus un adio dur, în cel mai frumos sens al cuvântului, un adio clar și răspicat la trecutul meu legat de bulimie.” 

Iulia are 34 de ani, este traducătoare și locuiește în București. Știe zece limbi, printre care olandeza și portugheza. Când nu traduce, administrează un centru media pentru tineri și un club de carte. O ții minte pe Iulia, probabil, din episodul nostru despre fobii, când ne-a povestit că-i este teamă de păsări. E o frică din copilărie, declanșată de un film de groază al lui Hitchcock. 

Iulia: „Îmi amintesc că aveam coșmaruri foarte-foarte serioase cu păsări, în care păsările erau urmăritori, erau torționari, erau monștri pe sub pat. Mă opresc și acum în mijlocul trotuarului ca să treacă un porumbel prin fața mea pentru că mă tem că s-ar putea să mă atace. Nu pun mâna în niciun caz pe păsări, oricât ar fi de blânde.”

Au trecut șase luni de la publicarea episodului. Iulia continuă să evite păsările și pernele cu pene. S-a întâmplat însă și altceva. Iulia și membrii clubului de carte au citit un roman Young Adult despre frici și felul în care acestea pot influența viața unui om. Au ascultat și episodul nostru. Când s-au întâlnit să discute despre carte, au ajuns să vorbească despre propriile frici.

Iulia: „Iar ce mi-a plăcut mai mult este că una dintre concluziile discuției noastre a fost că, de fapt, încercăm să ne acceptăm fobiile și nu neapărat să le tratăm. Mi-a plăcut asta. Funcționa cu ceea ce doream eu de la oameni în privința fobiei mele, să înțeleagă că e ceva normal să-ți fie teamă de păsări, să-ți fie teamă de ace, să-ți fie teamă de ziua de mâine.” 

Când vorbim deschis despre emoțiile noastre, ne simțim mai puțin singuri. E un adevăr pe care Iulia îl știe demult. Acum se gândește să creeze mai multe spații sigure în care se discută deschis despre sănătatea mintală. De exemplu, un grup de suport după modelul celor occidentale în cadrul căruia participanții vorbesc despre griji, insomnii, burnout sau orice alt factor de stres care îi unește. 

Iulia: „Cred că mi-ar plăcea să fac un parteneriat cu una dintre organizațiile din România care se ocupă de sănătatea mintală, pentru ca ei să trimită un voluntar sau o voluntară care să se ocupe de adolescenții cu care colaborez, fiindcă mi se pare că ei sunt printre cei mai afectați de tot ceea ce se întâmplă cu pandemia, dar și pentru că oricum erau într-o perioadă complicată a vieții, iar toate lucrurile aduse de pandemie s-au suprapus peste ce era deja complex.”

Tulburare borderline, depresie și burnout – acestea sunt diagnozele cărora trebuie să le facă față Ecaterina de câțiva ani. 

Ecaterina: „Eu dacă simt ceva, o tristețe, ea este atât de profundă încât nu mai pot face nimic altceva. Nu mă mai pot concentra pe lucru, eu nu mai pot să am grijă de mine, nu mai pot să fac față relațiilor în care sunt.” 

Din cauza pandemiei de coronavirus, s-a pomenit izolată într-un apartament din Chișinău cu doi nepoți minori, cărora le poartă de grijă. Mărturisește că nu i-a fost ușor, dar încearcă să facă față provocărilor pas cu pas. 

Ecaterina: „Mă simt bine, în pofida faptului că, de curând, am mai avut un episod depresiv, dar după schimbarea antidepresivelor pe care le luam, la indicația psihoterapeutului, starea mea s-a îmbunătățit foarte mult, chiar simt că am acea forță despre care se vorbește peste tot la începutul unui an nou.” 

Recent, și-a pierdut jobul. Ecaterina nu făcea faţă sarcinilor zilnice din cauza acestei crize de depresie. Totuși, nu se dă bătută. Ar vrea ca povestea ei să ajungă la cât mai multă lume, pentru a-i încuraja pe alţii să ceară ajutor la timp. 

Ecaterina: „Am rămas plăcut surprinsă de faptul că au început să mă urmărească mai multe persoane pe contul meu de Instagram, unde mai scriu din când în când despre experiența mea, fiind depresia și tulburarea de personalitate borderline. M-au surprins mesajele de la oameni străini care mi-au mulțumit pentru curajul de a vorbi deschis despre diagnosticul meu și asta mă face să cred că nu este în zadar ceea ce fac eu atunci când mai public câte o postare, fie pe Facebook, fie pe Instagram.” 

Pe la mijlocul primului sezon de podcast, am intrat în cabinetul lui Sergiu Toma. Sergiu este un psiholog și psihoterapeut din Chișinău. A învățat în Republica Moldova și în România, are un doctorat și multă pasiune pentru meseria lui. 

Sergiu Toma: „Pentru mine dezvoltarea profesională sau cariera nu înseamnă să cresc în sens să obțin nu știu ce funcție înaltă, să conduc, dar înseamnă niciodată să nu mă despart de oameni.”

Sergiu ne-a povestit atunci cum e să lucrezi într-o țară în care nu există o lege a psihologului, domeniul nu este reglementat, iar specialiștii sunt împrăștiați. Soluția pe care a găsit-o Sergiu a fost să înființeze împreună cu alți colegi o comunitate profesională. Așa a apărut Institutul pentru Familie și Inițiative Sociale. În acest an, organizația va împlini cinci ani. L-am rugat pe Sergiu să ne povestească ce mai face și cum au trecut ultimele luni pentru el.

Sergiu Toma: „Am o stare de mulțumire pentru tot ce am reușit până acum și tot ce reușesc în continuare. Simt că-s la locul potrivit și în momentul potrivit. Simt o ușoară oboseală care s-a adunat, pentru că nu am avut aceleași rutine ale odihnei pe care le aveam în anii anteriori și simt că mă ajunge din urmă oboseala asta…” 

După apariția episodului, Sergiu spune că a primit mai multe mesaje pe rețelele sociale în care oamenii i-au mulțumit pentru sinceritatea cu care a vorbit despre meseria lui. 

Sergiu Toma: „Spre mirarea mea, podcastul mi-a dat o doză de încredere. Încredere mai mare în mine și în ceea ce fac, pentru că de multe ori, când ai multe gânduri în mintea ta și multe planuri, și multe faci, de altfel, nu prea le observi, dar atunci când le auzi spuse de cineva sau chiar spuse de tine, parcă ele devin o realitate mai obiectivă.” 

Să vorbești despre emoții nu înseamnă să fii slab. E un semn că ești capabil să-ți asumi responsabilitatea pentru ceea ce simți și să ai grijă de bunăstarea ta. Dacă nu ne crezi pe noi, ai încredere în rezultatele științifice. Într-un studiu realizat în 2007 de un cercetător al Universității Californiei din Los Angeles se arată că verbalizarea sentimentelor reduce intensitatea tristeții, furiei și durerii. Punerea sentimentelor în cuvinte e ceea ce se numește „etichetarea afectelor”. Acest proces poate calma reacția amigdalei atunci când faci față momentelor stresante. Pe măsură ce vorbești mai mult despre experiențe traumatizante și procesezi ceea ce ți s-a întâmplat, ajungi să trăiești o viață mai împlinită. 

Lumea nu stă pe loc. Ne-am convins de asta când am revenit la protagoniștii noștri și am aflat câte s-au schimbat, între timp, în viețile lor. 

După ce a împărtășit cu noi frica sa de câini, Alexandru a decis să meargă pentru prima dată la o sesiune de terapie. Ar vrea să scape de această fobie, care îl paralizează şi-l face să ocolească cartiere, să treacă drumul și să întârzie la întâlniri, doar să evite câinii de stradă. Deși experiența terapiei i-a părut un pic ciudată, crede că mai mulți ar trebui să-și conștientizeze problemele și să apeleze la ajutor. 

Alexandru: „Încă nu am reușit să vizitez un terapeut, sper că în 2021 o voi face și cred că chestia nu e de curaj, cred că chestia e de planificare.” 

E benefic să vorbești deschis despre provocările prin care treci – concluzia lui Alexandru. 

Alexandru: „După ce a fost publicat episodul în care am apărut cu frica mea de câini, am auzit câteva persoane care au spus că au ascultat episodul și că au o frică asemănătoare și asta te face să te simți un pic mai, nu știu, nu așa diferit și, poate, mai implicat și că ceea ce simți tu, de fapt, trece prin capul și sufletul mai multor persoane.” 

La 23 de ani, Ana și-a pierdut bunicul pe care îl iubea enorm. Chiar dacă îi duce dorul, Ana spune că învață să înlocuiască un pic din durerea ei cu amintirile frumoase ce i-au rămas. 

Ana: „În momentul în care pierzi o persoană atât de importantă, pur și simplu, simți cum tare multă lumină din multe camere ale sufletului tău se deconectează, iar unica posibilitate de a mai reaprinde o scânteie e să-ți aduci aminte cu tare mare drag de acea persoană.”

Asta face în fiecare zi, din Marea Britanie. Ana a reușit, în pofida pandemiei, să ajungă la Universitatea din Leeds, unde face un master în domeniul comunicării. 

Ana: „Am devenit un pic mai conștientă despre problemele cu care se confruntă atât de multă lume în jurul nostru și încerc să le comunic prietenilor mei că sunt alături și sunt mereu disponibilă pentru ei atunci când aceștia vor să împărtășească o tristețe, o bucurie, o îmbrățișare sau, pur și simplu, au nevoie de cineva cu care să împartă un pic din tăcerea lor.” 

Doi ani în urmă, Cristina și Eugeniu au trecut prin două tragedii timp de 24 de ore – ambii au pierdut câte un părinte. Doliul i-a copleșit pe ambii tineri, care abia își începeau viața de familie. Cu timpul, rănile au început să se vindece. A mai apărut o veste bună la orizont. Peste opt zile după publicarea episodului, Cristina a născut un băiețel. L-au numit Adrian – în cinstea tatălui lui Eugeniu, care a decedat în urma unui atac de cord, la vârsta de 54 de ani. 

Cristina: „Este un băiețel foarte cuminte și foarte răbdător și foarte drăgălaș, ca orice mamă obiectivă, spun asta. Și de asta eu mă simt foarte bine.” 

Unii prieteni de-ai Cristinei au aflat că e gravidă din podcast. Din cauza pandemiei, ea nu și-a văzut oamenii dragi de luni bune și a reușit să-și păstreze sarcina în taină. După ce și-a spus povestea, a început să primească mesaje de felicitare și mulțumiri din partea amicilor și străinilor.  

Cristina: „Au fost oameni care mi-au spus că s-au regăsit în emoțiile și trăirile pe care eu le-am avut, pentru că și ei cumva s-au ciocnit cu asemenea situații, cu pierderi foarte dureroase. Apoi am avut o persoană care mi-a scris că a plâns când a ascultat acest episod. A fost plăcut, pentru că oamenii au reacționat cumva, aștepți la un moment dat un feedback, o reacție la ce ai spus.” 

După facultate, Valentin a trecut printr-o depresie severă. Stătea pe întuneric, nu avea putere pentru nimic și auzea voci. Tratamentul prescris de specialiști și sprijinul celui mai bun prieten l-au ajutat să se facă bine. 

Valentin: „Sunt recunoscător pentru că mă simt mult mai bine, dar, totodată, mă gândesc ce-a fi dacă va veni un stres mai puternic, pentru că asta era întrebarea, că după unele stări sau perioade mai stresante mă simțeam aiurea, respectiv, trebuie să înțeleg de unde asta vine și să lucrez.” 

Valentin spune că a învățat pe parcursul anilor să nu renunţe.

Valentin: „De fiecare dată când mă simt mai puțin bine, să continui să mă mișc cu oricare viteză, principalul e să mă mișc înainte, să fac ceva, să nu stau pe loc: muncă, mai puțină gândire exagerată, overthinking…” 

Daniela a trecut prin ardere profesională când trăia în Dublin și lucra într-un start-up tech, care-i fura timp și resurse emoționale. După ce a ajuns să aibă gânduri suicidare, a decis să-și schimbe rutina. Acum are o relație mai sănătoasă cu munca, iar sănătatea mintală stă pe primul loc.  

Daniela: „Unul din țelurile mele este să nu iau pe cont personal când lucrurile merg nu așa cum aș vrea să meargă, pentru că este natural și eu încerc să accept mai mult și mai mult că nu totul depinde de mine.” 

După ce a discutat cu noi despre burnout, Daniela a continuat să-și pună întrebări și a ajuns la o revelație despre sine – e preocupată de job, deoarece caută siguranța financiară care-i lipsea în copilărie. 

Daniela: „Respectiv, încerc să mă asigur că mereu există un plan B, deci încep să învăț mai mult despre venituri pasive, despre investiții.” 

Îți mai amintești că episodul despre depresia în rândul bărbaților avea doi protagoniști? Al doilea era Ivan, un tânăr din sudul Moldovei, care își controlează până acum simptomele cu ajutorul unui tratament medicamentos. Pandemia l-a împiedicat să emigreze, ca să fie alături de cei dragi. Însă Ivan nu disperă, încearcă să-și asculte corpul și mintea: 

Ivan: „Mă strădui să fiu pozitiv, să citesc cărți, să mă ocup cu sportul. Cel mai principal progres pentru mine în sănătatea mea mintală e să capăt putere asupra mea, asupra emoțiilor mele, gândurilor mele, asupra stării mele psihologice, asta este principalul pentru mine. Să mă simt bine în interior și în exterior totul se va rezolva, așa cred eu.” 

Deși nu este obișnuit să-și audă vocea înregistrată și i se pare ciudată – Ivan a folosit termenul cringe -, el spune că se bucură că ne-a spus povestea lui: 

Ivan: „Cred că e bine dacă cineva, auzind acest interviu, a luat ceva, a învățat ceva din el, a înțeles că nu numai el are aceste probleme de sănătate mintală și, poate, cât de puțin, dar l-a motivat acest interviu.” 


Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.

Comentarii