---

---

Alex, 31 de ani, Chișinău: „Am o frică de întuneric absolut, de negreață groasă, când nu poți să distingi nimic.” 

Alina, 26 de ani, Chișinău: „Frica de a eșua, frica de a nu face față lucrurilor, frica de a nu face față provocărilor, frica de a nu face față așteptărilor.” 

Iulia, 34 de ani, București: „Una dintre cele mai mari fobii ale mele este cea de păsări.” 

Vitalie, 41 de ani, Chișinău: „În primul rând, mi-e frică să vorbesc în public, cu tot felul de variații.” 

Anastasia, 28 de ani, Chișinău: „O altă frică este frica de spațiile închise.” 

Ecaterina, 32 de ani, Milano: „Apa a fost întotdeauna cea care mi-a creat un sentiment de frică.” 

Valeria, 26 de ani, Chișinău: „Frica de a dezamăgi oamenii, frica de a fi singură, frica să nu mă simt sufletește împlinită. După mine, cumva, toate aceste frici sunt într-o măsură legate între dânsele. Mi-e frică să nu mă ridic la așteptările oamenilor.”

Andrei, 34 de ani, Chișinău: „Mie mi-e frică de incendii, cutremure și, probabil, lucruri cu efect negativ și ireversibil.” 

De când se ține minte, Ecaterina simte frică în preajma apei. E cuprinsă de fiori de fiecare dată când e aproape de un bazin sau de mare. Ecaterina are 32 de ani și e stabilită la Milano. Îşi aminteşte cu precizie momentul când această fobie s-a înrădăcinat în viața ei, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. 

„Eram la un lac cu o prietenă de-a mea, cu câțiva colegi de clasă, stăteam și ne relaxam, iar la un moment dat, mulți dintre prieteni au început să facă baie. Eu nu am cutezat din motiv că aveam întotdeauna frică de apă, însă unul din amicii noștri de-atunci și-a permis să mă împingă de la spate, fără ca eu să-mi dau seama, fără ca eu să vreau în apă. Atunci mi-am dat seama că apa e cea mai mare frică, pentru că nu știam nimic ce să fac.”

Ecaterina, 32 de ani, Milano

Sub apă, gândirea i s-a oprit în loc. Simțea cum se rupe de realitate și frica o paralizează. Când au văzut că Ecaterina nu iese la suprafață, câțiva prieteni au sărit să o scoată din lac. Buzele adolescentei erau deja albastre. Și-a revenit după ce a început să tușească. Cu prima gură de aer a venit și conştientizarea unui fapt: se va teme mereu de apă. Şi așa a fost. Retrăia incidentul de pe lac în coșmaruri chiar și după ani de zile. 

Ecaterina, 32 de ani, Milano: „Și a început să nu-mi permită să dorm, pentru că mă trezeam din somn cu o senzație de sufocare, pe care aș putea-o defini reală, pentru că, într-adevăr, în timpul visului aveam impresia că nu respir, deci mă trezeam ca și cum m-aș fi înecat cu adevărat. Cea mai dorință a mea era să înfrunt această frică, să pot să mă odihnesc noaptea şi să nu fiu urmărită de acest coșmar periodic, la o anumită distanță de timp.”

Frica este una dintre cele șase emoții fundamentale cu care ne naștem, alături de furie, fericire, dezgust, tristețe și uimire. Este o emoție absolut normală, care ne dă de înțeles că ne-am putea afla în pericol. Există însă situații în care frica devine exagerată și persistentă, în lipsa unui pericol real, și ne poate afecta grav viața. În aceste cazuri, putem spune că am dezvoltat o fobie. Când ne este teamă, ne transpiră palmele, suntem palizi, respirația se întețește, inima ne bate mai des, pentru ca sângele să circule mai repede către organele vitale. Iată ce simte în momente de frică Alex, un tânăr de 31 de ani din Chișinău: 

„Am o frică de întuneric absolut, de negreață groasă, când nu poți să distingi nimic. Dar nu de bezna de-afară, dar de aia pe care o trăiești într-o încăpere. Și nu că m-aș teme de monștri, e altceva. E atunci când simți că nu poți să controlezi nimic. Eu când mă trezesc și nu pot să întrevăd ceva, simt că nu am aer, mă sufoc, caut să aprind lumina, am sentimentul că aș fi băgat într-o țeavă din care nu am scăpare. E foarte neplăcut.” 

Alex, 31 de ani, Chișinău

De-a lungul timpului, au fost identificate sute de frici. Asociația Americană de Psihiatrie le-a clasificat în mai multe categorii: fobia de mediul natural, cum ar fi de apă, înălțimi, cutremure. Fobia de anumite situații, cum ar fi de zbor sau de spații închise. Fobia de proceduri medicale, fobia de insecte și de animale. 

De exemplu, frica de păsări. Iulia, care e din București şi are 34 de ani, zice că puțină lume înțelege această fobie. După mai multe răscoliri prin amintiri, tânăra și-a dat seama când i-a apărut. 

Iulia, 34 de ani, București: „Îmi amintesc că – mai mult ca sigur – am trecut la un moment dat prin sufragerie când părinții mei se uitau la „Păsările” lui Hitchcock, la care eu nu aveam voie să mă uit, pe bună dreptate. Și cred că, nu știu prin ce capriciu al sorții, am reușit să prind exact acel moment în care păsările atacau persoanele și le scoteau ochii. Și cred că momentul acela a rămas cu mine.”

Frica s-a sedimentat după ce verișorul ei, alături de care a crescut, a început să-i arate tot soiul de ciudățenii, inclusiv porumbei morți, pe care-i găsea în jurul blocului. S-a dovedit prea mult pentru mintea unei fete de 7-8 ani. Au început să o chinuie coșmaruri în care păsările o urmăreau, o torturau și se transformau în monștrii de sub pat. Uneori însă, frica lua forme mai haioase. 

Iulia, 34 de ani, București: „Una dintre problemele mele latente este cu penele. Tocmai de aceea nu suport pernele cu pene. A fost o tortură pentru mine să dorm pe perne cu pene în copilărie, în satul bunicii mele din Maramureș. Erau niște perne extraordinar de grozave, dar mă trezeam noaptea și urlam că penele din perne mă mănâncă. Pentru mine, când s-au inventat pernele cu strat antialergic sau cu burete sau ce mai conțin ele acuma, a fost o foarte mare îmbunătățire a vieții.” 

Poți simți frica în gât, în stomac, în piept sau în mâinile tremurânde. În unele cazuri, frica poate crea impresia că paralizează întregul corp. De fapt, sentimentul de frică trăiește adânc în creierul uman și anume în amigdala cerebrală. Deși e o structură foarte mică, cât un sâmbure de migdal, are puterea să declanșeze una dintre cele mai puternice emoții omenești. Psihologul Ina Crasnojon explică mai multe despre acest proces:  

Ina Crasnojon: „Amigdala este asemenea unei lămpi care stă acolo între creierul superior și creierul inferior, ea doar așteaptă ca eu să-i zic start sau să o aprind. Și în momentul în care ea se aprinde, asta înseamnă că noi ne speriem și avem impresia că gata, eu m-am pierdut, nu mai fac față, îmi fuge pământul de sub picioare, dar, de fapt, amigdala ne dă de știre că ea preia controlul asupra situației și ne pregătește pe noi pentru un posibil pericol și de asta corpul nostru recurge la o anumită reacție. Dar oamenii nu înțeleg cum funcționează mecanismul și noi începem să ne panicăm, ajungem chiar până la atacuri de panică.” 

Lămpile din creierii lui Alex și Andrei se aprind la vederea unui câine. Ambii au peste 30 de ani și pentru ambii ieșirile în oraș înseamnă o grijă în plus. Alex, bunăoară, e gata să înconjoare cartiere întregi dacă asta înseamnă un risc mai mic de a întâlni câini, iar uneori poate trece neregulamentar strada ca să evite un patruped.

Alex, 31 de ani, Chișinău: „Cred că am observat această frică la mine când încă trăiam la țară, în satul Rădoaia, și nana mă trimitea la altă nană să aduc roșii. Și trebuia să merg pe o hudiță în care fiecare gospodărie avea foarte mulți câini. Și pentru mine era, practic, o trecere a groazei. De atunci, așa de tare mi s-a întipărit această frică în mine, încât în momentele date chiar nu mă pot controla. Înțelegând că am această frică, uneori încerc să nu mă gândesc la asta și atunci cânt Beatles în cap, în speranța că frica îmi va dispărea. Eu mereu spun: la un moment dat, când mergi printr-un loc mai întunecat, cu oamenii te mai înțelegi, dai portofelul, dai banii, dar cu un câine care fuge spre tine nu prea ai cum să te înțelegi.” 

Cât despre Andrei, care, apropo, e autorul coloanei sonore a podcastului nostru, el spune că nu poate merge în siguranță cu bicicleta prin Chișinău. Îi plac câinii. Când era elev, ieșea la plimbare cu câinele vecinului, un ciobănesc german mai înalt decât dânsul. A început să-i fie teamă după ce a fost atacat de doi câini. Acum, Andrei încearcă să-și facă plimbările pe bicicletă mai sigure. 

Andrei, 34 de ani, Chișinău: „Am citit o mulțime de sfaturi despre ce să faci atunci când te atacă un câine și chiar dacă le știu pe toate, strategiile și curajul meu sunt testate atunci când ridic vreun deal cu vreo 10 km la oră, iar în față apare un câine. Am avut un caz haios, la fel pe bicicletă. La un moment dat, am auzit un sunet sau mai multe sunete. Când am întors capul, cred că alergau vreo patru-cinci din urma mea. Alergau atât de repede că nici nu aveau putere să latre. Atunci am avut noroc că era drum drept și aveam și eu 35-40 km la oră. Pe viitor vreau tot mai rar să înconjor câinii, mai ales că mie tare îmi plac și ei sunt foarte cute (drăguţi – trad. engl.).” 

Când apar fricile? De cele mai multe ori, în copilărie și în adolescență, afirmă psihologul Ina Crasnojon.

„Contează foarte mult modul nostru de a gândi, care sunt schemele noastre cognitive pe care le-am construit până la vârsta de 18 ani. Contează ce transmitem noi copiilor, pentru că experiențele de viață până la vârsta de 8 ani sunt foarte-foarte importante.” 

Ina Crasnojon, psiholog

Fricile dezvoltate în copilărie și adolescență pot fi tranzitorii. Însă dacă o frică severă s-a strecurat în viața de adult, este mai puțin probabil să dispară de la sine. Frica poate apărea și ca urmare a unei traume, cum s-a întâmplat în cazul Anei-Maria, care se teme de oamenii agresivi din cauza tatălui ei violent. 

Ana-Maria, 19 ani: „De când sunt mică, țin minte că el se comporta foarte urât, uneori chiar nu am dormit acasă, pentru că era imposibil. Și țin minte foarte bine o scenă care m-a marcat foarte mult. Ne pregăteam pentru un teatru social și coordonatorul mi-a propus să fiu în calitate de mamă și trebuia să ridic vocea la un copil, pentru că ceva făcuse incorect. Şi atunci când coordonatoarea îmi explica cum să ridic vocea, cum să vorbesc, am izbucnit toată în plâns și nu mai eram în stare să duc până la capăt acest task (sarcină – trad. engl.) și până la urmă nu am mai fost eu părinte în acea scenă de teatru. Mereu când îmi aduc aminte de acea scenă, am așa emoții negative.” 

Totul s-a schimbat într-o zi, când Ana-Maria, mama ei și cele două surori au decis să plece de acasă. 

„A fost o zi foarte complicată din punct de vedere psihologic. Pentru că de dimineață noi eram în mahala la o prietenă și mama a rămas singură acasă cu tatăl. Tatăl era beat de dimineață și a supus-o violenței fizice și, când noi ne-am întors acasă, ea nu era într-o stare foarte bună. A fost o decizie foarte rapidă – fetele, noi ne ducem de-acasă acum, pentru că așa nu mai poate continua. Și ne-am luat strictul necesar, ce am reușit, hainele – pentru că el nici nu ne permitea să ieșim din casă – și am alergat, am evadat, să spun așa. Acum mă simt mult mai în siguranță și fericită pentru noi toate.” 

Ana-Maria, 19 ani

E uman să avem frici. Suntem oameni, nu suntem roboți. Dar ce facem când ne pomenim față în față cu proverbialii monștri de sub pat? Unii dintre ascultătorii noștri cu care am discutat au ales să conviețuiască cu temerile lor. Alții au decis să le ascundă în cele mai întunecate cotloane ale conștiinței. Dar au fost și câțiva care au vrut să-şi înfrunte fobiile. Le țineți minte pe Iulia și pe Ecaterina, despre care vă povesteam la început? Una dintre femei are frică de apă, iar cealaltă – de păsări. Iată ce au întreprins ca să treacă peste fricile lor și ce au aflat despre sine între timp. 

Iulia, 34 de ani, București: „Am fost într-un an la festivalul medieval de la Sighișoara, unde veneau tot felul de expozanți și au venit și niște oameni care cresc și adăpostesc, de fapt, salvează păsări rănite sau pierdute și le cresc, și le adăpostesc: păsări de pradă, huhurezi, bufnițe, ereți, ulii și altele asemenea și puteai să pui mâna pe ele cu o mănușă specială, din acelea de crescători de șoim, și am reușit să fac asta. Am reușit să fac asta cu o bufniță mică, cred, pentru că mi se părea cea mai puțin periculoasă dintre toate, avea ciocul cel mai puțin tăios, am rezistat, cred, câteva minute, poate nu minute, minute e exagerare, câteva zeci de secunde și apoi bufnița – care era un pui, de fapt – s-a speriat și a început să bată din aripi. Pentru mine a fost un moment absolut îngrozitor. Nu pot spune că mi-am vindecat această fobie, deși acum, când mă gândesc intens, pot să-mi dau seama de unde, până unde… Pur și simplu, dacă văd un porumbel, trec pe partea cealaltă.” 

„Paradoxal, logic a fost să înving frica de apă anume prin înot. Primul pas mic-mic-mic a fost să mă înscriu la un curs de înot. Da, am învățat să înot, însă frica de apă totuși puțin se mai manifestă, dar n-o să permit niciodată ca o frică să-mi controleze viața, deci am să continui până când o să mă simt în apă la fel ca și cum mă simt pe uscat.” 

Ecaterina, 32 de ani, Milano

Ceea ce au făcut Iulia, Ecaterina și Mădălina instinctiv este o tehnică de terapie cunoscută ca „expunere gradată”. Deși nu este o metodă plăcută, fiindcă presupune eforturi pentru a păși în afara zonei de confort, anume expunerea gradată ajută să treci peste frici, fobii și anxietăți, consideră Ina Crasnojon:

Ina Crasnojon: „E normal să ne îngrijorăm, dar cel mai bine e să știm: ce fac eu cu gândul care-mi declanșează emoția. Cel mai potrivit este să se expună gradat la mediul social ca să se convingă că nimic grav nu i se întâmplă.” 

Este normal să avem frici, spune psihologul Ina Crasnojon, dar nu trebuie să trăim cu ele în fiecare zi. Dacă starea de frică ne domină și durează mai mult de șase luni, este cazul să cerem ajutorul unui specialist. Așa a procedat și Alexandra, o tânără de 27 de ani din Cluj, care s-a adresat la psiholog atunci când frica ei de a nu reuși în viață s-a transformat într-o anxietate constantă. Se întâmpla acum câțiva ani, când găsise jobul perfect.

Alexandra, 27 de ani, Cluj: „Practic, pentru orice greșeală de editare pe care am făcut-o din lipsă de experiență, se urla la mine zilnic, efectiv persoanei i se umflau venele de pe gât de cât de tare urla și aveam senzația că tremură geamurile. Crescând într-o familie unde scandalul și abuzul emoțional erau la ordinea zilei, m-au triggeruit (m-au provocat – trad. engl.) aceste comportamente și frica și anxietatea mă copleșeau și nu puteam să fac altceva decât să stau și să înghit.” 

Terapia pentru anxietate a ajutat-o pe Alexandra să înțeleagă că are o voce și trebuie să lupte pentru ea însăși.

Alexandra, 27 de ani, Cluj: „M-am simțit încurajată de terapie și am început la serviciu să comentez înapoi, să mă apăr și să lupt pentru valorile mele și să cer respect. La scurt timp după ce am început aceste mici lupte, mi-am dat demisia.” 

Alexandra spune că învață în fiecare zi să-și înfrunte frica astfel încât să n-o oprească din a-și urma visele.

„Dacă înainte frica mă copleșea și mă blocam ca o căprioară în fața unei mașini, acum, deşi o simt încă în fiecare zi, încerc să o ascult și să o înțeleg și încerc mereu să găsesc curajul să merg înainte cu frica de braț.” 

Alexandra, 27 de ani, Cluj

Este foarte bine să vorbim despre fricile noastre, spun psihologii. Dacă un om apropiat ne ascultă și ne validează emoțiile, ne simțim mai puțin singuri. Din nou, Ina Crasnojon: 

Ina Crasnojon: „Cu cât mai mult ascundem o traumă a noastră, o problemă a noastră, o frică pe care o avem, noi o menținem în interiorul nostru, dar ea se amplifică, ea crește, așa cum am umfla un balon din ăsta care, într-un final, oricum bufnește.” 

Petru are 46 de ani, locuiește la Chișinău și spune că a avut mai multe frici pe parcursul vieții.

Petru, 46 de ani, Chișinău: „Acuma, mai nou, cea mai recentă frică pe care am avut-o e cea pe care am conștientizat-o acum 4-5 luni, care cred că reprezintă cumva vârsta prin care trec. Aveam atunci 45, acum am 46 deja, deci un fel de criză de cvadragenar. Mi-am dat seama că viața trece repede. E un clișeu, dar mi-am dat seama că acum zece ani eu aveam 35, abia susținusem doctoratul și mă simțeam cumva pe val. Am avut frica asta că exact așa cum au trecut ăștia zece ani, următorii zece s-ar putea să treacă la fel de repede sau poate și mai repede. Am un fel de frică de a nu putea să las ceva în spatele meu, ceva valoros, ceva care să rămână. Știu că atunci i-am scris despre sentimentele astea ale mele celui mai bun prieten, care are, de altfel, aceeași vârstă ca și mine, și m-a sunat și atunci am discutat cumva așa, prietenește, despre criza asta cvadragenară prin care eu acum se întâmplă să trec. Concluzia la care eu personal am ajuns este că nu e atât de vorba de cantitate, adică de numărul de ani pe care noi îi trăim, ci prin calitatea lor.” 

Un studiu realizat de Magenta Consulting în 2011 explorează fobiile moldovenilor. Raportul constată că 74% din respondenți au cel puțin o frică. Datele Asociației Americane de Psihiatrie arată că femeile sunt de două ori mai afectate de temeri decât bărbații. Diferențe apar la capitolul tipului de frici. Teama de ființe, de fenomene naturale și de situații specifice predomină la femei, iar cea de sânge, injecții sau de vătămare corporală este trăită de ambele sexe în mod egal. 

Experiența acestui episod confirmă, oarecum, acest lucru. Inbox-ul nostru s-a umplut de însemnări și documentări ale fricilor trimise de femei, bărbații însă au fost mai greu de convins. Chiar și atunci când vor să vorbească deschis despre trăirile lor, ei găsesc mai greu limbajul potrivit. Și totuși, cu toții simțim. Cele șase emoții sunt în vocabularul fiecărei persoane. În acest caz, ce-i împiedică pe bărbați să le exprime? Normele sociale impuse de mediul în care au crescut, afirmă Ina Crasnojon. 

„Dacă privim un pic pe termen îndelungat, bărbații care camuflează emoția de frică, o ascund, au de suferit, pentru că deja noi vedem, statistica ne arată că bărbații sunt cei care recurg mult mai des la suicid. Sunt foarte mulți bărbați care dezvoltă psihoze, nevroze, dar ei nu vor să recunoască că este din cauza că, uite, eu nu am știut să-mi gestionez emoțiile, mi-a fost rușine să spun că mie îmi este frică.” 

Ina Crasnojon, psiholog

Și fiindcă e important să vorbim despre fricile noastre, vrem să vă spunem un pic despre noi. 

Natalia: „Mi-e frică să mă aflu în mijlocul unor mase largi de oameni, din care să nu pot ieși. Mi-am dat seama de această frică într-o scurtă vizită la Kiev, în urmă cu mai mulți ani. Era, de fapt, și prima mea călătorie cu metroul. Stația la care trebuia să ies era Maidan Nezalejnosti, adică Piața Independenței. Nu știu dacă cineva dintre ascultători a fost vreodată acolo, dar e o stație uriașă, cel puțin, așa mi-a părut mie. E foarte adâncă și are o singură ieșire. Era o seară de decembrie geros, călătorii se grăbeau să ajungă pe la casele lor… Când am ieșit din tren, această mare de oameni, pur și simplu, m-a luat cu ea. Țin minte cum picioarele mi se mișcau fără voie înainte, iar eu ridicam capul spre podul tunelului și căutam aer, fiindcă simțeam că mă sufoc. Credeam că nu mai ajungem la ieșire… Chiar și ridicarea pe scara rulantă a durat o veșnicie. Într-un final, am ieșit din metrou chiar în mijlocul pieței, care era ocupată de protestatarii Euromaidanului, deși deja se înnoptase. Cred că surpriza de la vederea protestatarilor și aerul răcoros m-au adus cu picioarele pe pământ și mi-am revenit. Chiar și acum îmi amintesc de panica aia din metrou, dar, în mod curios, nu am mai simțit-o în subterane, poate fiindcă le-am îndrăgit mult de atunci. M-a speriat, cred, lipsa controlului, că nu știam unde mă duce marea aia de corpuri, aflată la zeci de metri sub pământ. E o frică un pic ridicolă pentru o jurnalistă, fiindcă nu o dată am relatat din mijlocul unor proteste. Totuși nu pot să zic că asta m-a împiedicat vreodată să lucrez, dimpotrivă, cred că această experiență m-a făcut mai atentă la împrejurimile mele. Nu intru în mijlocul unui grup mare de manifestanți fără să am un plan de ieșire, iar dacă ajung să fiu dusă totuși de valul de oameni, am învățat să respir și să rămân calmă. Apropo, exact după ce am plecat spre Chișinău, au început violențele pe Maidan. Așa că putea fi mai rău.” 

Victoria: „Mie îmi este frică să zbor. Acest sentiment s-a strecurat în viața mea în ultimii ani și n-a fost provocat de nicio experiență traumatizantă. Acum mi se pare de necrezut că la 18 ani zburam fără nicio grijă spre Filipine, unde urma să particip la o conferință. Acum, aproape zece ani mai târziu, situația e complet diferită. Mă pregătesc mental de zbor cu vreo două săptămâni înainte. În ziua călătoriei, verific întotdeauna vremea de afară, viteza vântului și mă întreb: o să poată, oare, zbura avionul în timp ce plouă așa mărunt afară? În timpul zborului, ascult cu atenție mesajele căpitanului, mă uit minuțios la fețele însoțitorilor de bord și, în momentele de maximă anxietate, sunt convinsă că-mi ascund ceva și că asta e, nu se mai poate face nimic. Ador momentul când roțile avionului ating pământul, am senzația că mi-a dat cineva a doua șansă la viață. Această emoție de recunoștință nu durează prea mult, ca și în cazul multor altor lucruri, pe care le luăm de-a gata, for granted.” 

Fiecare persoană care ne-a destăinuit fricile sale ne-a ajutat să documentăm acest episod. Vă mulțumim: Alexandra, Cristi, Diana, Valeria, Alex, Anna, Aurelia, Ana-Maria, Alexandru, Ecaterina, Andrei, Inesa, Maxim, Anastasia, Iulia, Mădălina, Petru, Sorin, Vitalie și Teodora.

Te lăsăm să asculți câteva crâmpeie din ceea ce ne-au povestit. Sperăm că te vei regăsi și vei prinde curaj să vorbești despre frici, așa cum au făcut-o ei. 

Anna, 31 de ani, Chișinău: „Una din cele mai vechi frici ale mele este frica de întuneric.” 

Cristi, 21 de ani, Bălți: „Și având această frică, mă temeam să mă duc noaptea dintr-o cameră în alta sau la bucătărie ca să-mi iau apă să beau, sau la baie. Alteori, acest lucru mă împiedica să ies seara cu prietenii sau să fiu cu ei noaptea, prin oraș.” 

Inesa, 54 de ani, Chișinău: „Acum, nu zic că merg noaptea pe o stradă întunecoasă și sunt singură nu mi-e frică, dar, cu siguranță, nu de forțe supranaturale, dar mai degrabă m-aș teme de oamenii răi.” 

Maxim, 18 ani, Drochia: „Cea mai mare frică a mea este frica de a nu reuși ceva ce mi-am pus în gând.” 

Alina, 26 de ani, Chișinău: „Țin minte cum la liceu eram o elevă care învăța foarte mult, iar de multe ori ajungeam acasă și, din frica de a nu face față, sufeream, efectiv plângeam.” 

Mădălina, 17 ani, Șoldănești: „Era clasa a 9-a, fiind la Olimpiada Republicană de Limbă și Literatură Română, proba orală. Deși cu siguranță aveam ce spune, nu am putut finaliza discursul.” 

Anastasia, 28 de ani, Chișinău: „O altă frică este frica de spațiile închise. Deși este o banalitate, trăiesc o adevărată dramă în momentul în care ajung într-un lift sau mă pomenesc într-o cameră mică, în care trebuie să stau de una singură, să aștept.” 

Aurelia, 35 de ani, Chișinău: „Una din fricile mele constante din ultimii opt ani, de când am devenit mamă, este legată de copii. Teama că ar putea să li se întâmple ceva, legat de sănătatea lor, de integritatea lor fizică. De exemplu acum, la începutul pandemiei și carantinei, mi s-a acutizat foarte mult această frică. Mă trezeam noaptea în palpitații, transpirată, anxioasă.” 

Diana, 28 de ani, Chișinău: „Una din fricile pe care le am și pe care o simt mai des în ultimele câteva săptămâni e frica să fiu neinteresantă pentru persoana care-mi pare interesantă mie. Mi-e frică că toate lucrurile care mă fac pe mine atractivă în perioada incipientă de comunicare, precum umorul sau autoironia sau anumite interese ale mele, nu vor fi destule și vor fi nesemnificative în viitor.” 

Vitalie, 41 de ani, Chișinău: „În fine, în ultimul timp am început să mă gândesc și la moarte, și la pensie. Am sentimentul că încă nu am reușit să fac tot ce mi-am propus și de asta nu mi se poate întâmpla nimic. Deocamdată, cel puțin. Exact acest sentiment și această frază le-am spus familiei acum doi ani în avionul care revenea de pe insula Creta și care a avut ceva defecțiuni ciudate și a revenit în Heraklion, când în salon începuse să iasă fum sau aburi, motoarele se opreau și cădeam în gol, intrasem cu toții în panică, însă deasupra la tot plutea gândul că totul se va termina cu bine, încă nu e momentul. Că nu voi scăpa așa ușor de viața asta.” 

Teodora, 18 ani, Orhei: „Una dintre cele mai mari frici ale mele este teama de a fi refuzată. La 14 ani am făcut prima căutare pe Google, am vrut să aflu cum pot scăpa de dânsa, însă am găsit doar articole despre frica băieților de a face cunoștință cu o fată frumoasă și câteva citate numai bune de distribuit pe Facebook. „Fă lucrurile de care te temi și teama va pieri”. Hm, frumos citat, însă mai mult decât atât – nu. Cu timpul, frica te absoarbe, a devenit ceva absolut normal, așa sunt eu. Până într-o zi când m-au refuzat 50 de persoane. Eram la primul meu serviciu, funcția – contabilă. Trebuia să fac acte de verificare, adică să telefonez contabilii și să verificăm soldurile. Am zis că voi fi amabilă, însă răspunsul era cam același: „Nu, nu pot acum, sunt ocupată”. După 40 de „nu, sunt ocupată”, realizezi că deja te-ai făcut de rușine atât de mult că nu mai contează dacă te vor refuza sau vor accepta și asta mi-a dat curaj. M-am gândit mult după asta la ceea ce s-a întâmplat și am încercat să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie. Și atunci m-am întors la acel citat frumos, de acum patru ani: „fă lucrurile de care te temi și teama va pieri”.” 

Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.

Podcastul „Sunt Bine” face parte dintr-un proiect mai larg de promovare a sănătății mintale, implementat de rețeaua de educatori de la egal la egal Y-PEER Moldova.