Abonează-te la podcastul „Sunt Bine” aici și lasă-ne o recomandare :


Svetlana: Предлагаю спеть „Mulți ani trăiască!”
Oaspeții: Давайте, прекрасно!

În apartamentul 65 dintr-o clădire sovietică dărăpănată este sărbătoare. Gălăgia se scurge și în coridorul întunecos, unde-mi scot papucii și-i ofer gazdei un buchet de trandafiri. Luminițe de Crăciun multicolore atârnă pe pereții antreului – pregătirile pentru venirea anului 2020 sunt în toi, deși stăpânii casei au motive mai importante de celebrare. 

Irina: „Azi, 26 decembrie, e ziua mea de naștere și, în același timp, celebrăm și o altă chestie. Mămica mea va împlini 70 de ani pe 10 ianuarie. Cu părere de rău, eu nu voi fi aici, deci celebrăm și ziua ei. Ne-am cumpărat un tort pe care scrie „Aproape 70 de ani”. Și când am întrebat-o azi câți ani împlinește, la început mi-a spus 22, după asta s-a gândit puțin și a zis 65. Și când i-am zis că împlinește 70 de ani, a zis: „Măi, dar sunt bătrână”.”

Ai auzit-o pe Irina, care astăzi împlinește 46 de ani. O blondă înaltă, trasă ca prin inel, cu ochi albaștri, femeia nu se înscrie în peisajul apartamentului învechit, deși și-a petrecut anii de adolescență aici, alături de părinții săi. Acum câteva zile, Irina a revenit din Statele Unite ale Americii de dragul mamei sale – Anastasia. Vrea să găsească o bonă, care să aibă grijă de casă și de maică-sa, care are demență de tip Alzheimer. Din 2011, boala devine tot mai severă și fură tot mai mult din memoria și personalitatea Anastasiei. Dar azi Irina încearcă să nu se gândească la asta.

Irina: „Nu ține minte ce vârstă are, dar oricum noi știm și consider că e o zi foarte importantă. Mai ales că nu voi fi aici, am hotărât parcă să ne schimbăm cu zilele, cu toate că e ziua mea, de fapt, e ziua ei. Oricum, fiecare zi e ziua ei…”

Irina nu a vrut să-și bată capul cu pregătirea mâncării și a comandat bucate la restaurantul unei prietene. Pe masă sunt blinii, legume, plăcinte… Au sărit în ajutor și rudele, care au adus bunătăți de casă.

Irina: „Și tanti Ala a făcut salata aceasta, a făcut vinegreta și a făcut găluștele.”
Ala: „Luați și gustați!”

Această zi de naștere e o ocazie rară ca rudele şi prietenii familiei Irinei să fie alături. Femeia este stabilită peste Atlantic deja de 22 de ani. Predă matematica la o universitate din statul Pennsylvania și este absorbită de jobul său. Științele exacte îi erau aproape din copilărie, cele sociale erau prea politizate în perioada sovietică, spune Irina. Era elevă-model la școală, îi plăcea să petreacă acolo cât mai mult timp. Visul ei era un doctorat peste hotare. Când a primit peste zece oferte de la diferite universități americane, și-a făcut bagajele și a plecat.

Acum, Irina e americană în acte și după port. De Moldova o mai leagă mama și amintirile, pe care le deapănă la masă cu cei dragi. Folosește limba rusă, dar trece fluent la limba română când e nevoie. Irina vine dintr-o familie de intelectuali din Chișinău. Părinții ei făceau parte din cercurile locale de artă și literatură. Apartamentul încă mai păstrează dovezi ale acestui fapt: zeci de discuri de vinil, o bibliotecă plină cu cărți, tablouri pe pereți. Pe ici-colea sunt la vedere fotografii de familie, cu faţa Irinei şi cele ale oamenilor dragi zâmbind din trecut.

Am ajuns la Irina acasă datorită unui reportaj, pe care l-am scris în 2017  pentru Moldova.org, despre două familii afectate de Alzheimer. Vara trecută, în iunie, am primit primul mail de la Irina, care-mi citise textul și căuta mai multe informații pentru a-și ajuta mama, diagnosticată de curând cu această afecțiune. Iată ce-și amintește Irina din acea perioadă:

Irina: „Nu știam unde să mă duc, adică mă uitam pe internet și nu găseam nimic despre boala Alzheimer în Moldova în afară de articolul Victoriei Colesnic și, când am citit, i-am scris un email că nu știam ce să mai fac, nu știam unde să mă duc…”  

I-am făcut legătura cu personajele din reportaj, iar o lună mai târziu, când Irina a venit din nou în Moldova, ne-am și văzut. Mi-a povestit cât de greu îi este să găsească o bonă și cât de mult îi lipsește să meargă cu mama la coafor, un ritual respectat ani în șir.

Așa era viața cu mult timp înaintea demenței Alzheimer. Pe atunci, Anastasia era o femeie tânără și sprintenă, gata să sară în ajutorul oricui avea nevoie. Svetlana este o prietenă a familiei, se cunosc de jumătate de secol.

Svetlana: „Întrebați pe oricine, treceți prin tot blocul și vorbiți cu toți vecinii, toți vă vor spune că Anastasia era o femeie energică și inteligentă, care a lucrat toată viața în calitate de inginer, și nu pur și simplu inginer, dar într-un departament de cercetări şi proiectări. Ajuta toți vecinii din bloc când aveau nevoie să scrie vreo plângere în legătură cu plățile comunale, funcționarea contoarelor sau dacă aveau probleme cu salubrizarea curții. Toți veneau la ea, iar dânsa scria tot de ce era nevoie și bătea pragurile tuturor instanțelor.”

Ilustrație de Ana Grigorovscaia

Viața familiei s-a schimbat în 2011, odată cu moartea tatălui Irinei. Anterior, medicii îi depistaseră o tumoare la creier și l-au operat de urgență, dar după o cădere starea lui s-a înrăutăţit. A ajuns paralizat la pat. Murea încet… S-a stins în decurs de șase luni. În tot acest timp, îi purtase de grijă Anastasia. (Ea spune că a putut să fie cu soțul până la final și că a murit, practic, în brațele ei, acesta fiind cel mai greu moment.)

Anastasia: „Viața nu a fost simplă. Dar, Dumnezeu ne-a ajutat. Ceea ce a ieșit… Că… Am putut… să fiu cu soțul până la final, el a murit, practic, în brațele mele și acesta cred că a fost cel mai greu moment.”

Irina: „Ea dormea foarte puțin și după ce tata a murit, mi-am dat seama deja atunci că… mentalitatea i s-a schimbat și nu mai gândea rațional deloc. Era clar că, din punct de vedere intelectual, capacitățile ei au scăzut foarte mult.”

Aceste prime semne de demență au apărut acum un deceniu. Nimeni nu s-a prins la început că e vorba de Alzheimer. La urma urmei, oamenii în vârstă mai uită unde și-au pus ochelarii sau dacă au plătit factura la lumină. Anastasia simțea că memoria o înșală și încerca să o păcălească.

Anastasia: „Eu îmi notez: am primit pensia, am achitat facturile… Mărunțișuri precum pâinea, dacă asta costă copeici, nu le includ, dar dacă e ceva mai costisitor…”

Anastasia spune că-și nota într-un carnet că a primit pensia, a achitat facturile. După câteva zile, făcea totalurile și calcula cât i-a rămas. În felul ăsta, se asigura că totul e bine și nu a pierdut acești bani.

Anastasia: „Și după câteva zile fac totalurile. Iată: am avut atâția bani, calculez cât mi-a rămas, pentru ce am cheltuit și mă verific singură pe mine, dacă totul e bine. Mă asigur că n-am pierdut acești bani.”

Cu timpul însă, simptomele au devenit tot mai severe. Irina înțelegea că ceva nu este în regulă.

Irina: „Se temea foarte mult să fie singură, dar din alt punct de vedere, se purta foarte paranoic. De fiecare dată când ieșea din apartament, închidea apa. A auzit istoria asta – că o persoană, în Moldova, s-a încuiat cumva în baie, nu a putut deschide ușa și era singură… Şi ce-a făcut? A venit acasă și a scos toate lacătele, a scos lacătul de la balcon și în baie a scos lacătele, din cauza că se temea că se vor închide…”

În 2018, Anastasia a încetat să mai scrie în carnet. Irina a observat că mama ei pierde noțiunea timpului. Uită că a mâncat și se poate trezi noaptea crezând că e ora mesei. Pentru a o ajuta să se orienteze prin apartament, a lipit pe pereți bilețele cu instrucțiuni: „nu uita să stingi lumina”, „să te speli pe mâini” sau „închide apa la robinet”. Pe ușa de la intrare, cu litere cursive, a scris: „Mama, totul este bine”.

Irina: „De exemplu, vara o întrebam ce lună e acum și ea-mi spunea aprilie sau martie. Și era iulie. Normal că nu știe ce an e, dar nu știe ce an e demult. De vreo cinci ani nu știe ce an e. Descripția cea mai simplă – ca un copil de doi ani. Care e absolut convins că e adult.”

În lume, sunt cunoscute mai multe tipuri de demență, dintre care Alzheimer e cel mai răspândit, responsabil pentru 70% dintre cazuri. Nu știm câți oameni sunt afectați în Republica Moldova, însă potrivit datelor din afară, unul din 14 oameni cu vârsta de peste 65 de ani riscă să dezvolte Alzheimer sau un alt tip de demență. Psihiatrul și psihoterapeutul Grigore Garaz ne spune mai multe:

Grigore Garaz: La nivel mondial, OMS oferă cifra de 50 de milioane de oameni care au demență, o cifră destul de măricică, aproape 60% trăind în țările cu venituri mici și medii. Suntem în zona de risc, în sensul ăsta.

Potrivit specialistului, mulți oameni cu Alzheimer rămân în afara statisticii, fiindcă nu se adresează la medic.

Grigore Garaz: „Cel puțin în teritoriul ăsta postsovietic, cultura spune că toți îmbătrânim și ca și cum ar fi o normă faptul că persoana în vârstă are un comportament, de exemplu, mai straniu. Devine ca un copilaș, mai spun oamenii. Că e ok că uită, că e în vârstă.”

Însă acesta nu este un proces de îmbătrânire normal. Problemele de memorie, de orientare în spațiu, schimbările de personalitate, pierderea noțiunii timpului pot fi semne ale demenței. Doar un psihiatru sau un neurolog poate pune acest diagnostic în baza mai multor teste, cum s-a întâmplat și în cazul Anastasiei. Dar din ce cauză se dezvoltă demența de tip Alzheimer? Din nou, Grigore Garaz.

Grigore Garaz: „Mediul de trai, calitatea dietelor, alimentația, modul de viață, prezența tutunului, a alcoolului, a traumatismelor, o relaționare proastă între persoane, izolare socială – toate vor duce la creșterea riscului de demență, inclusiv demența Alzheimer.”

Oamenii care au un membru de familie cu Alzheimer prezintă, teoretic, un risc ușor sporit de a dezvolta şi ei demență. Stilul de viață este însă mai important ca genetica, afirmă Garaz. Cauzele exacte rămân, deci, necunoscute. Este cert însă: creierul afectat de Alzheimer suferă schimbări. Două tipuri de proteine se depun pe sinapse ca niște plăci, formează ghemuri, împiedicând neuronii să mai comunice. În timp, aceștia degradează. Demența de tip Alzheimer progresează și nu se vindecă. De aceea este important să fie descoperită la timp. Medicamentele existente ameliorează simptomele și încetinesc evoluția. Oamenii pot trăi cu Alzheimer chiar și 20 de ani. Problema constă în calitatea vieții și siguranța ei, în condițiile în care o persoană care-și pierde memoria și alte funcții vitale are nevoie de îngrijire non-stop.

Demența Alzheimer nu copleșește o persoană instant. Vine cu pași mici, dar siguri. În cazul familiei Irinei, situația s-a schimbat dramatic în 2018, când Irina a înțeles că nici ea, nici mama ei nu se mai pot descurca singure.

Irina: „Atunci am contactat-o pe vecină. Am văzut că între contactele mamei era o vecină de la etajul 15, nu știam cine e ea. Am sunat la ușă și am spus: „Mă numesc Irina, sunt fiica Anastasiei, știu că sunteți prietenă cu ea și vreau să vă lămuresc situația. Într-o zi am să mă apropii de dumneavoastră și o să vă cer mult mai mult”. Și așa și s-a întâmplat.”

Miza pe vecină, fiindcă mama refuza categoric o bonă. Irina i-a promis că o plătește, dacă vine periodic pe la mama ei sub pretextul unor vizite amicale. Femeia a ajutat-o pe Anastasia un timp, dar situația ieșea de sub control.

Irina: „Și m-a sunat, probabil, în ianuarie și zice: „Mămica ta a leșinat și miroase foarte mult a urină, nu se spală… Și când am vrut să văd ce mănâncă, avea numai ovăz.” 15:10 I-am trimis atunci bani, dacă se poate de aranjat… 15:20 Peste vreo două luni, m-a sunat și a spus: „Nu pot, e prea serios, nu reușesc”.”

Bona deja nu mai era o opțiune, ci o necesitate. Rudele au apelat la agenții private, care promiteau ajutor calificat ce ţine de asistența persoanelor în etate. Viața însă nu a devenit mai simplă.

Irina: „Ambele bone pe care le-am văzut se mișcau foarte greu, adică aveau probleme cu sănătatea și era foarte clar. Adică bonele arătau așa de parcă aveau nevoie și ele de bone. Am adus o altă agenție și acum, într-adevăr, a venit o bonă care a fost soră medicală. În principiu, mi-a plăcut, dar s-a speriat. S-a speriat ea, a citit pe internet despre boala Alzheimer și a hotărât că e prea riscant.”

În total, au schimbat patru ajutoare. A fost o bonă care își lua copilul la lucru, alta dormea în mijlocul zilei, a treia nu ieșea deloc la plimbare cu Anastasia, iar în alt caz bona a lovit-o. Irina spune că are și poze. În acel moment, a decis să instaleze camere de luat vederi în bucătărie și sufragerie, ca să poată monitoriza totul de la distanță. I-a fost greu să facă acest pas, spune ea, fiindcă în State dreptul la viață privată e fundamental, dar nu mai putea risca siguranța mamei sale. Irina nu-şi găsea liniştea.

Irina: „Am o responsabilitate să fie totul bine cu mămica mea și eu sunt aici, nu sunt în stare să controlez cum merge, dacă totul e bine, măcar acum am camere, dacă mănâncă, dacă nu o bate, dacă o spală, dacă totul e bine.

Irina admite că mama pe care o cunoștea atât de bine nu mai e acolo. Rolurile lor s-au inversat.

Irina: Например для меня, мама, она все время знала все. Можно было спрятаться.

Pentru ea, mama era omul care știe tot, în a cărei îmbrățișare te poţi  ascunde de orice problemă. Acum, nu mai e posibil, spune Irina, așezată la masa din bucătărie. Acum, mama e un copil pentru ea. Dinamica dintre ele e alta. Nu înseamnă că Irina nu-și mai iubește mama, dar emoțiile sunt diferite.

Irina: Конечно меняется, это не означает что ты не любишь этого человека, но что-то меняется, чувства меняются.
Svetlana: А во вторых, ты далеко от нее, на расстоянии.

În al doilea rând, ești departe de ea, îi spune Svetlana, dar Irina nu este de acord. Aceste emoții nu țin de distanță. Mama ei nu mai e omul de odinioară.

Irina: Я думаю что эта часть не зависит о расстоянии. Это потому что человек поменялся, человек уже не тот. Мам, ты кушаешь еще кексик?
Anastasia: Да.
Irina: Давай больше не надо.  

Irina o întreabă pe mama dacă și-a mai luat o felie de chec și o roagă să nu mai mănânce. O să-și strice pofta de mâncare și e ora prânzului. O îndeamnă să se așeze în fotoliu să-și termine felia. Îi dă și o farfurie deasupra căreia să mănânce. Mama o întreabă nedumerită de ce ar avea nevoie de farfurie. Ca să nu facă firimituri, îi spune grijuliu Irina.

Irina: Все, больше не надо. Больше кексика не надо.
Anastasia: Хорошо.
Irina: Мы будем обедать, да? Мы будем обедать. Ты давай уже сядь над мисочкой, к кресле, даешь этот кексик. Мисочку возьми.
Anastasia: А зачем мисoчка?
Irina: Чтобы не крошить. Красиво.
Anastasia: Хорошо.

Când am văzut-o pe Irina pentru prima dată, în vara anului trecut, deznădejdea ei îmi era cunoscută. Bunica mea a suferit un ictus cerebral pe când aveam nouă ani. Din acel moment, nu și-a mai simțit jumătatea dreaptă a corpului. A locuit cu familia mea sau a mătușii mele în următorii 15 ani. Când starea ei s-a înrăutățit și ne-a fost frică să o lăsăm singură în casă, familia noastră a decis să-i închirieze un apartament și să-i găsească o bonă. Am avut și noi experiența unei îngrijitoare neprofesioniste. De aceea am recunoscut disperarea de pe fața Irinei. Am văzut-o la mama mea, care a intervievat mai multe bone până să o găsească pe Iulia, o femeie bună ca pâinea caldă, care a avut grijă de bunica mea până la sfârșitul vieții acesteia. Când Irina mi-a spus că e în căutarea unei bone, i-am recomandat-o pe Iulia. În decembrie, când Irina a venit în Moldova, a angajat-o.

Iulia: Если уже договорились, так я приду.
Anastasia: Да.
Iulia: И так… И мы будем гулять каждый день.
Anastasia: То-есть вы сейчас уходите, а утром придете.

Iulia îi promite Anastasiei că va veni să o îngrijească și se vor plimba în fiecare zi.

Iulia: Хорошо, договорились?
Anastasia: Да.
Iulia: Ну все, прекрасно.

Iulia s-a născut la nordul Moldovei, într-o familie cu nouă copii. Mama ei a fost bolnavă timp îndelungat, iar unul dintre frați a stat în scaun cu rotile. În trecut, Iulia a avut grijă de oameni imobilizați, de bolnavi de cancer. În majoritatea cazurilor, a stat cu ei până la sfârșit.

Iulia: „Dacă nu înțelegi omul, dacă nu ai trecut prin greutățile astea, dacă nu știi tu… Dacă nu ai simţit pe propria piele, să știi ce înseamnă boală, niciodată nu-l vei înțelege pe cel de-alături și, mai ales, pe cel pe care-l îngrijești. Dacă nu ai dragoste, răbdare și dacă nu înțelegi lucrul ăsta, pentru ce-l faci și cum îl faci, niciodată nu vei putea reuși să treci prin toate greutățile pe care le întâlnești.”

Irina: Так мальчики и девочки. Сейчас несем, несем стакан для шампанского. Ну конечно не профессиональный стакан для шампанского но все равно, можно пить.

Irina toarnă șampanie în pahare care mai de care, curate să fie. Sufrageria mică e neîncăpătoare. Oaspeții au ocupat canapeaua și fotoliile. Au închis televizorul, dându-și seama că oricum nu se uită nimeni. Irina dirijează sărbătoarea, alături de mama sa, care ba intră activ în discuții, ba se retrage în tăcere. Privirea Iuliei sare de la o farfurie la alta, având grijă ca toți să aibă gustări. E ca și cum face parte din această familie de ani de zile. Deja s-a făcut comodă în apartament, spre bucuria Irinei.

Irina: „E extraordinară. Are atâta energie și dorință de a schimba lucrurile spre bine, că nu-mi vine să cred. Acum, unica chestie – am frica asta tot timpul că am să o pierd. Și nu-mi vine să cred, după bona pe care am avut-o înainte de asta, nu-mi vine să cred că o am pe Iulia, e extraordinară.”

Unde e statul în această ecuație? Greu de spus. Nu există o listă publică, accesibilă și curentă a serviciilor de stat la care ar putea apela persoanele în situații similare cu cea a Irinei. O practică bună e să te adresezi la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din regiune și acolo vei primi îndrumările necesare. La momentul actual, se mizează pe serviciul „Respiro”, care oferă suport și supraveghere timp de 24 de ore persoanelor cu dizabilități severe, în cadrul unor centre specializate, pentru ca familia care le îngrijește să aibă un repaus de maximum 30 de zile pe an. De asemenea, se poate apela la serviciul de asistență personală. Există şi o echipă mobilă pentru situațiile de criză. Totodată, sunt aziluri și internate psihoneurologice, însă nu există o listă consolidată a acestora. Oricum, specialiștii descurajează instituționalizarea. Asta se întâmplă doar în cazurile grave, când nimeni nu e alături. Între timp, presiunea pe sistemul social devine tot mai mare.

În Occident există așa-zisele „sate Alzheimer”, care presupun un ansamblu de clădiri, printre care case pentru pacienți și spații de relaxare, cum ar fi parcuri, cafenele, terenuri de sport. Unii critici se opun ideii unui „sat Alzheimer” și consideră că beneficiarii sunt induși în eroare. Cei care promovează această soluție sunt de părere că e cea mai umană formă de asistență pentru persoanele cu demență. Aceștia afirmă că rezidenții pot duce o viață cât de cât normală, cu vizite la prieteni, plimbări în voie și cine în stil familial.

Accesul într-un „sat Alzheimer” ar fi putut deveni realitate și pentru pacienții din Republica Moldova. Institutul de Psihiatrie Socola din Iași și Spitalul de Psihiatrie Bălţi au inițiat un proiect în acest sens, pentru perioada 2014-2020. Era vorba de o colaborare transfrontalieră România-Moldova, sprijinită în mare parte cu bani europeni. Dar nu a fost să fie. Când am căutat să aflăm care e soarta proiectului, administrația Institutului Socola a afirmat că „proiectul s-a blocat la a treia etapă”, din cauza că partea moldovenească „nu a depus documentația solicitată”. Vicedirectoarea Spitalului de Psihiatrie Bălți, Lilia Ignatiuc, a explicat că termenii pentru realizarea studiului de fezabilitate conform cerințelor erau prea restrânși. Totuși, ea spune că vor continua încercările de a face parte din acest proiect.

Lilia Ignatiuc: „Acesta rămâne un proiect al nostru nu doar strategic, dar şi de suflet. Acum, clar că în legătură cu pandemia lucrurile se stopează, dar, cu siguranță, ne dorim. Pentru că este un proiect foarte interesant, este un proiect util și, cel mai important, este un proiect care coincide cu Planul de dezvoltare a sistemului de sănătate mintală, inclusiv cu Planul de sănătate pentru 2017-2021, aprobat la nivel național.”

În lipsa unui „sat Alzheimer”, cu puține servicii calitative de asistență socială în domeniul privat, cu resurse de stat limitate dedicate vârstnicilor cu provocări de sănătate mintală, cine să aibă grijă de aceste persoane? Răspunsul pare să fie: copiii acestora. Dacă, la fel ca Irina, ai posibilități financiare, poți angaja o bonă. În caz contrar, statul oferă consiliere membrilor familiei care se ocupă de îngrijire.

După ziua ei de naștere, Irina s-a întors în Statele Unite. S-au scurs aproape șase luni de-atunci. Din cauza pandemiei de COVID-19, Irina n-a mai putut să vină în Moldova, dar e mult mai liniștită acum. Mama e în siguranță, iar starea ei este, deocamdată, stabilă.

Irina: „Eu, la drept vorbind, nici nu pot să-mi închipui ce avea să se întâmple dacă n-aș fi schimbat bona. Luând în considerare ceea ce s-a întâmplat, avea să fie o tragedie dacă nu era Iulia acolo.”

În timpul săptămânii, Irina este prinsă cu studenții ei. Are 84 în acest semestru și, fiindcă orele nu se mai țin în amfiteatre, le predă pe Zoom. Rar ajunge să vadă un film, spune Irina. Când are timp liber, îl petrece cu prietenii. Din cauza diferenței de fus orar, sună la Chișinău în weekend.

Irina: „Cum vă merge? Vă plimbați, nu vă plimbați? Ajung bani? Vorbesc și cu ea [mama], dar ea nu prea vorbește. Ultima dată am avut o discuție mai substanțială cu mămica cu trei ani în urmă. Acum câteva săptămâni, prima dată mi-am amintit de mămica cum era când eram mică și mi-a fost dor de ea, dar nu mai e acea persoană cam de vreo zece ani, iar în ultimii trei ani e cu totul altcineva.”

Irina știe că demența Alzheimer poate avea și o componentă ereditară. Nu exclude că ar putea și ea să o dezvolte la un moment dat. Există teste genetice ce pot estima riscurile, dar Irina a refuzat să le facă. Știe că nu poate preveni și nici trata complet demența de tip Alzheimer. Irina însă are un plan.

Irina: „Am văzut cum tata a murit, cât de greu a murit și eu sunt absolut sigură, eu cred în eutanasie și m-am gândit că, dacă voi afla și dacă mi s-ar întâmpla (probabil că voi avea aproximativ 70 de ani, 60 și ceva de ani), mă voi muta în Elveția. Voi avea tot pensie din Statele Unite și totul va fi bine, mă voi muta în Elveția și acolo lucrurile astea se decid destul de ușor. Am să decid când vreau eu să plec din viață.”  

Admite că pentru unele persoane așa opțiuni nu ar fi acceptabile, dar speră să fie înțeleasă. Nu e doar despre dorința de a-și păstra independența și abilitatea de a avea grijă de sine, spune Irina. E despre ceva mai mult.

Irina: „Am crescut într-o familie foarte intelectuală și pentru mine mintea e acolo unde trăiesc. Și dacă dispare casa mea, devin o altă persoană, nu mă interesează să fiu în viață, căci, practic, atunci e doar trupul meu și însuși faptul că nu cred că mai trăiesc eu în corpul meu. Adică, să-mi las corpul când mintea a murit? Nu mi se pare normal. Nu aș dori să trec prin asta.”

Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.

Podcastul „Sunt Bine” face parte dintr-un proiect mai larg de promovare a sănătății mintale, implementat de rețeaua de educatori de la egal la egal Y-PEER Moldova.

Comentarii