---

---

Sergiu Toma îi ține minte bine pe cei pe care i-a consiliat, poveștile lor rămân cu el. Își amintește, de exemplu, de Victor, un tânăr de 17 ani cu dizabilități intelectuale dintr-un sat din sudul Moldovei. Victor se lovea peste picioare și obraji de fiecare dată când mama lui, o femeie simplă, cu ochi curioși, încadrați în ochelari, îl ruga să iasă din casă sau să meargă cu ea în oraș. Cu cât mai insistentă era mama, cu atât mai mare era probabilitatea că Victor își va face rău. Psihologul Sergiu Toma era acolo, în veranda casei, să dezlege acest mister. 

Sergiu: „Nu poți să schimbi gândurile, cognițiile, modalitatea omului de a vedea lumea, pentru că tocmai abilitatea asta e limitată. Și atunci, nu poți să faci altceva decât să schimbi mediul.” 

După multe observații și discuții, Sergiu a înțeles că lui Victor îi era frică să plece de acasă. Probabil, cândva i se întâmplase ceva urât, de partea cealaltă a porții, în drum. Eșuând să exprime în cuvinte ceea ce simte, Victor recurgea la gesturi. Sergiu i-a explicat asta mamei:

Sergiu: „Și ziceam: „Hai să-l încurajăm să aibă o experiență mai nouă, mai diferită”. Şi atunci am ajutat-o pe ea să nu aibă poziția celui care forțează sau care îl convinge, dar să fie cea care stârnește curiozitatea și cea care zice: „Hai să-ți arăt ceva” sau „Hai să-ți dau ceva”.” 

Așa arăta viața lui Sergiu în anul 2010, când activa într-un proiect național pentru persoane cu dizabilități intelectuale. Copii și adulți, care își petrecuseră o bună parte din viață într-o instituție de tip închis, se întorceau în familii, iar Sergiu, împreună cu alți specialiști, îi ajutau să se integreze.

Sergiu: „Ideea asta cu care ieșisem din facultate – care te învață cumva de prin cărți că psihologia înseamnă să stai într-un cabinet și să dai din cap în timp ce omul stă pe canapea – se transformase dintr-o dată într-o altă realitate, în care tu erai acolo față în față cu dificultățile și provocările oamenilor și trebuia să le fii de ajutor, reieșind din condițiile în care ei se află.” 

Pentru Sergiu, asta însemna să lași cravata acasă, să pui pe tine un tricou și o pereche de adidași. Să vorbești cu oamenii pe înțelesul lor. Să-i consiliezi acolo, în câmp, sau în timp ce curăță porumb în curte. Să-i observi și să fii uman. 

„A observa” este ceea ce Sergiu știe să facă de când se ține minte. Era atent la lumea din jur din copilărie, de când își împărțea verile între jocurile pe asfalt cu prietenii de la oraș și hoinăreala pe dealurile satului Roșietici, de pe malul râului Răut. Copil fiind, încerca să capteze cât mai mult din viața ce-l înconjura. 

Sergiu: „Să observ cum curge râul, cum stau oamenii și prind pește, cum bunica coace pâine… Cred că de-atunci, la sat, am descoperit curiozitatea asta pentru a urmări  cum se întâmplă lucrurile în jur.” 

Această curiozitate îl însoțeşte și în viața de adult. Prietenii au fost cei care l-au ajutat să o conștientizeze. Într-o zi, au mers cu gașca să privească „Mindhunters” – un film de acțiune, care rula în 2004 la cinematograful „Flacăra”. Când au ieșit de la cinema, un prieten i-a zis că seamănă cu unul dintre personaje – un psiholog care se pricepea la deslușirea portretelor de criminali. Deși nu a luat-o în serios la început, această conversație i-a rămas undeva într-un colţ al minţii. Câțiva ani mai târziu, a mers să depună dosarul pentru a-și continua studiile superioare. Multitudinea de opțiuni afișate pe pereții Universității de Stat era debusolantă… 

Sergiu: „Am citit cam cine o să fiu și am zis: nu știu ce ar însemna psiholog, dar mi se pare mai pământesc decât filozof și am intrat. Și, practic, în primul an de studii am înțeles că n-am greșit.” 

La Facultatea de Psihologie și Limbi Moderne, Sergiu era unul dintre puținii băieți. Nu era însă singurul motiv pentru care ceilalți gravitau în jurul lui. Colegele de facultate deseori îi mărturiseau experiențele lor mai puțin plăcute. Îl vedeau ca pe cineva căruia i-ar putea destăinui grijile în siguranță. (Apropo, Sergiu şi-a găsit la facultate nu doar vocaţia, ci și viitoarea soție, cu care are doi copii.) 

După absolvirea facultății de psihologie, Sergiu a intrat la masterat. A urmat și un doctorat, combinat cu mai multe joburi. Deși îi plăcea tot mai mult meseria pe care și-o alesese, Sergiu îi descoperea problemele. Specialiștii existenți erau împrăștiați și nu colaborau între ei. Nu exista o comunitate profesională, iar din punct de vedere legislativ, domeniul era o nebuloasă. Aceste probleme, apropo, rămân valabile și azi.

Sergiu: „Noi ori suntem absorbiți de organizațiile în care lucrăm și ne dizolvăm în aceste organizații și, cumva, încă nu avem în profesie o claritate legislativă, care să ne zică cine suntem clar, ori suntem prin practică privată și nu știm unii de alții și ne auzim numai așa, și ne vedem unul pe altul la televizor.” 

Prin definiție, psihologul caută explicații și soluții la dificultățile sufletești și de relații ale oamenilor și, spre deosebire de psihiatru, nu prescrie medicamente. În Republica Moldova nu există deocamdată o lege a psihologului, iar domeniul rămâne nereglementat. Psihologii din țară se împart în două mari categorii: cei care activează în instituții de stat și cei care au cabinete private. 

Găsim psihologii angajaţi de stat aproape în toate domeniile: educaţie, sănătate, justiţie, apărare… Aceştia trebuie să corespundă normelor interne ale instituției din care fac parte. Pentru cei de la privat nu există standarde de funcționare, respectiv, activitatea lor nu poate fi evaluată. În aceste circumstanțe, există riscul să se strecoare așa-ziși „psihologi” incompetenți. Virginia Rusnac, doctor în psihologie, face parte din grupul de lucru ce se ocupă de elaborarea legii psihologului. Experta menţionează şi o altă problemă: 

Virginia Rusnac: „Un cod deontologic general, pentru toți psihologii, nu există, el ar apărea ca un document normativ în urma aprobării unei legi a psihologului, dar este absolut necesar un cod de etică, pentru că un cod de etică autodisciplinează persoanele responsabile într-un anumit domeniu, menține un grad înalt de profesionalism. (…) Opinia publică are mai multă încredere în această profesie și în relațiile pe care le poate avea în acest context.” 

Lipsa unei legi lasă loc pentru interpretări, incertitudine și neîncredere în domeniu. Din cauza asta suferă atât clienții – care nu au încredere și nu se adresează după ajutor, cât și psihologii profesioniști – care nu au o bază legală ce le poate atesta competența. 

Aceste circumstanțe creează un sol fertil pentru apariția altor probleme, cum ar fi stereotipurile și prejudecățile. Victoria Captari, psiholog cu o experiență de peste 13 ani, simte asta în interacţiunea cu clienţii. Unii, spune ea, vin la psiholog ca la ghicitoare. 

Victoria Captari: „Am avut cazuri interesante, când oamenii intrau și se așezau pe canapea, se uitau la mine și așteptau să le spun ceva. Eu întrebam: cu ce ați venit, care este problema? Și ei se uitau la mine: păi, am venit să-mi spuneți ce vedeți la mine. Am zis atunci că îmi pare rău, dar ați greșit adresa. Nu sunt ghicitoare, nu sunt prezicătoare, sunt psiholog și sunt aici pentru a vă ajuta, nu pentru a vă ghici să văd cine sunteți dvs.” 

La rândul său, Sergiu ne-a vorbit despre stereotipurile legate de psihologii bărbați. 

Sergiu: „Spun la prima ședință și mame, și tați: „Noi am venit la dumneavoastră pentru că vrem implicarea unui bărbat psiholog”. Și pentru mine lucrul acesta, de foarte multe ori, era foarte straniu. […] La început mă frustra lucrul ăsta, dar acum zic: „Ok, dacă asta e ceea ce te ajută să pășești în acești proces, fie”. Pentru că eu, în esență, oricum rămân eu, profesionist în fața ta.” 

La un moment dat, Sergiu a înțeles că ar vrea să discute cu cineva despre provocările meseriei. 

Sergiu: „Este important să ai o comunitate profesională în care să te simți în siguranță, unde să poți veni și să povestești despre dificultățile tale și din care să poți lua resurse, adică unde să nu fii judecat, unde nimeni să nu-ți spună că nu ai făcut ce trebuie, nu ai aplicat tehnica potrivită, să ai un grup de suport, dacă vrei, dar un grup de suport profesional.” 

Sergiu simțea asta încă din facultate. Era un sentiment împărtășit de mulți. Timpul trecea, soluţii nu apăreau, aşa că psihologii s-au gândit să se ajute singuri, creându-și propria comunitate. 

Sergiu: Nelly, ce-ai făcut de ziua ta de naștere? Pornește-ți microfonul, că de altfel… 
Nelly: Am fost la Grădina Botanică și ne-am plimbat și a doua zi venit Oxana cu surpriză și cu Eliza. M-au „felicitat”! În primul rând, eu m-am speriat de câți ani am și ai mei mi-au zis că nu am numărat corect, nu știam câți ani am. Eu am numărat pe degete, că nu-mi ieșea cifra.

Totul s-a schimbat în 2015, când Sergiu, împreună cu două colege, pe care tocmai le-ai auzit, și-au început specializarea în psihoterapie la Iași. Au format un grup în cadrul căruia făceau schimb de cunoștințe, discutau cazuri și teorii.

Sergiu: „Noi mergeam de la Iași la Chișinău și tot drumul era un fel de: „Mamă, dar ce chestie faină a zis colega, dar tu ții minte nu știu ce acolo…” Sau aveam curajul ăsta de a ne provoca unul pe altul: „Ce draci a stârnit în tine sau ce taracani a stârnit în tine tema asta?”. Dar cum e cu teoria asta? Dar cum e cu ipoteza asta? Și era un fel de discuție din asta pe fundalul muzicii din mașină, spre Chișinău.” 

Sergiu spune că au înțeles cu toții puterea comunității. Cât de necesar este să-i poți povesti colegului prin ce treci, să ceri un sfat, să împărtășești un gând. Așadar, în una dintre seri, stând întins pe pat într-un hostel din Iași, Sergiu și-a întrebat colegii:

Sergiu: „Ce ar fi dacă noi am pune umărul, unul și altul, și am fonda o mică organizație a noastră și cunoștințele astea pe care le învățăm aici, plus toată experiența pe care o avem, să le transformăm într-o chestie care să fie de folos oamenilor, dar și să beneficiem de chestia asta de ajutor reciproc?” 

Așa a apărut Institutul pentru Familie și Inițiative Sociale. În 2016, cei câțiva prieteni au decis să creeze o organizație de profesioniști ce promovează bunăstarea familiei și copilului prin servicii de consiliere. Grupul e format din șapte persoane, care, pe lângă responsabilitățile de la Institut, mai au și practică privată. O țineți minte pe Victoria Captari? E psihologul care povestea la început că unii clienți așteaptă de la ea abilități de ghicitoare. În scurt timp după înființare, şi ea s-a alăturat asociației din care face parte Sergiu Toma. 

Victoria Captari: „Mă simt binecuvântată și mă bucur enorm de mult că fac parte din această echipă, deoarece ne regăsim și ne completăm foarte mult unii pe alții.” 

Sergiu: Salut, Nelly. Iată și Irina se conectează… Bonjour, doamna Pădure, nu te auzi! 
Voce de femeie: Salut! 
Sergiu: Salut, ce faci? 
Voce de femeie: Ah, mă aud, ok. Setam nu știu ce pe telefon, nu reușeam la Zoom-ul ăsta și mă mișc prin casă… Mă gândeam la cazurile astea care sunt și vreți să treceți peste ele…
Sergiu: Bun, hai să vedem ce facem azi, ce fel de intervizare o să avem. 

Ce-ai auzit acum e începutul unei ședințe de intervizare – întâlniri regulate ale membrilor Institutului, în timpul cărora pun în discuție diferite situații din practica lor. Sergiu spune că aceste ședințe au două roluri mari:  

Sergiu: „Ca să știi, pe de-o parte, cum să te confrunți, cum să gestionezi toată oboseala, toate dificultățile date de această profesie și, pe de altă parte, să rămâi în contact cu colegii tăi.” 

Din cauza pandemiei de COVID-19, colegii se întâlnesc acum online. Înainte, aceste ședințe aveau loc la birou, cu bomboane, biscuiți și cafea. Colegii se așezau în cerc și începeau să discute liber, respectând, totodată, niște reguli.

Victoria Captari: „În primul rând, este vorba de confidențialitate, ce se discută în ședință rămâne în ședință, noi mai departe nici nu mai comunicăm despre asta. Nu judecăm, vorbim la prima persoană, oferim sfaturi dacă se cer sau întrebăm dacă e nevoie și de fiecare dată avem un moderator prin rotație, astfel încât fiecare să treacă prin această etapă și să fie de folos pentru cei care suntem în ședință.” 

Sergiu își amintește un caz concret, când comunitatea i-a întins o mână de ajutor.

Sergiu: „Eu consultam o doamnă care, la un moment dat, a început să povestească că are gânduri negre, le zicem noi, că are gânduri să-și pună capăt zilelor. Dar ceea ce m-a deranjat pe mine nu a fost asta, pentru că acesta e un lucru pe care noi știm cum să-l abordăm. (…) Ce s-a întâmplat a fost un moment, încă în timpul ședinței, nu știu exact cum s-a întâmplat lucrul ăsta, omul dintr-odată a început să fie foarte agitat, să strige. Dintr-odată starea lui a trecut dintr-o extremă în alta, de la foarte supărat, plâns, disperat la foarte agitat, agresiv. Eu stăteam în fața calculatorului și nu înțelegeam ce se întâmplă efectiv și nici nu puteam să-mi dau seama ce s-a schimbat, pentru că atunci când ești în cabinet e un pic altfel, dar când ești online, îți dai seama, poate s-a întâmplat ceva acolo.” 

Sergiu a venit acasă tulburat și și-a întrebat colegii pe chatul privat de pe Facebook dacă au timp să-l asculte. 

Sergiu: „Și mai mulți colegi de acolo: ce, cum, ce s-a întâmplat? Zi, hai, eu sunt liber, în cinci minute poți să mă suni pe mine. (…) Și am început să scriu, să povestesc ce s-a întâmplat. Colegii au început să-mi dea tot felul de întrebări de clarificare: dar cum te-ai simțit, dar unde s-a dus, dar ce s-a întâmplat după? Și, practic, tot procesul ăsta de relatare, chiar dacă era în scris, m-a liniștit foarte mult, mai ales că la sfârșit cineva dintre colegi mi-a scris: Sergiu, acum, după ce ai scris toate lucrurile astea, unde ești? Ești în continuare în ședința aia? Sau ești acasă, pe canapea? Și când colega a spus asta, pentru mine asta a fost: da, stai, chiar, eu nu mai sunt în ședința aia.” 

Să facem o scurtă incursiune istorică. Despre psihologie, în acest spațiu geografic, a început să se vorbească la începutul anilor ‘70. Un rol important în promovarea acestui domeniu l-a avut Institutul de Științe ale Educației, unde, în anii ‘80, se făceau cercetări științifice la acest subiect. 

Cât despre alte țări, în unele universități, în special în Statele Unite, departamentele de psihologie au fost inițial catedre ale departamentului de filozofie, în timp ce în alte țări, în special în Germania, ele au fost fondate în cadrul facultăților de științe exacte. Abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, psihologia a început să fie considerată o disciplină științifică de sine stătătoare. 

În Republica Moldova, au fost mai multe încercări de a reglementa domeniul psihologiei: în 2014, în 2016 și la sfârșitul anului 2019. Echipa lui Sergiu Toma a venit cu câteva recomandări pentru îmbunătățirea proiectului, dar mai este cale lungă până la adoptarea legii psihologului. Din nou, experta Virginia Rusnac: 

Virginia Rusnac: „De ce nu a apărut? Cred că nu a fost suficientă voință politică, pe de o parte. Pe de altă parte, poate insistenţă insuficientă din partea celora care au nevoie de această lege.” 

Pe parcursul anului 2020, grupul de specialiști care promovează „legea psihologilor” a lucrat asupra versiunii 3 a proiectului. Acum, e la etapa de punere pe hârtie. În această toamnă ar urma să înceapă discuțiile publice, spune Virginia Rusnac. 

Sergiu și colegii lui desfășoară ședințe de intervizare din 2016. Acum își doresc să transmită experiența acumulată mai departe.

Sergiu: „Un lucru la care ne gândim acum să-l facem e să lansăm oportunitatea pentru mai mulți colegi de a se întruni în ședințe de intervizare.” 

În pofida faptului că domeniul rămâne nereglementat, deschiderea oamenilor de a merge la un specialist este mult mai mare. Comparativ cu 2013, de exemplu, când oamenii încă aveau concepții eronate despre activitatea de psiholog, arată datele citate într-o publicație științifică a Universității de Stat din Moldova. 

Victoria Captari: „Dacă vorbim de Republica Moldova, lucrurile s-au schimbat, deoarece sunt persoane, care nu neapărat să fie cazuri de violență în familie, de violuri, cazuri de ideații suicidale, adică situații de criză, ci sunt și persoane care își doresc doar, pur și simplu, coaching sau, pur și simplu, ghidare în carieră sau chiar au o situație problematică în cuplu, care nu știu ce să facă, în ce direcție să o ia și decid împreună să meargă la psihoterapeut ca să înțeleagă care este rostul lor, ce vor să facă mai departe și să o facă pe o cale pașnică.” 

Odată cu schimbarea în societate, trebuie să aibă loc și o schimbare în domeniu. Psihologii trebuie să înceapă să aibă grijă de sine, crede Sergiu Toma. Unii dintre ei continuă să creadă că, dacă ești psiholog, înseamnă că nu poți avea probleme și dificultăți. E timpul ca această contradicție internă să dispară, spune Sergiu. 

Sergiu: „Eu tot am trăit mult timp cu ideea asta, pentru că mi se părea cumva așa, chiar dacă multora le e frică să recunoască că ei se gândesc așa, dar ei aşa gândesc. Și am ajuns la un moment dat într-o situație de impas, în care lucrurile mergeau în viață deloc bine și eu nu mai știam ce să fac. Erau niște conflicte care mă copleșeau și atunci am zis: „Eu merg să mă clarific”.” 

Sergiu vine cu un sfat pentru colegi, pentru clienți și, probabil, pentru sine. 

Sergiu: „Oamenii trebuie să fie într-un continuu proces de a avea grijă de sine. Căci ai grijă de sine nu doar atunci când te speli dimineața sau te speli pe dinți. Ai grijă de sine atunci când deschizi o carte când ai dificultăți, când mergi la psiholog dacă nu te descurci, când spui „nu” pentru că nu mai poți, nu pentru că așa trebuie. Nu trebuie să salvezi pe toată lumea, trebuie să faci doar ce depinde de tine.” 

Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.