Abonează-te la podcastul „Sunt Bine” aici și lasă-ne o recomandare :


Ana adună frenetic o pungă cu haine. A sunat-o bunica Pelagheia și i-a spus să vină de urgență la spital – bunicul are nevoie de operație. Gândurile și emoțiile sunt un ghem de haos, ca mâzgăliturile unui copil pe hârtie. Dar Ana e hotărâtă să-și mențină calmul. Trebuie să ajungă la timp ca să-și vadă bunicul. Afară e posomorât, în calendar e noiembrie 2017. Ana deschide ușa taxiului, urcă şi maşina pornește spre Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime”. Simte cum emoțiile dau năvală și se scurg pe obraji. Ajunsă la spital, aleargă la etajul trei și îl prinde pe bunic deja pe targă, gata de intervenție. Ea îi întinde mâna, Gheorghe o strânge și-i spune: „Totul va fi bine”. Ușile secției de reanimare și terapie intensivă se închid. Ana cu bunica rămân după ușă, așteptând să se îndeplinească promisiunea. 

Ana: Biscuiți mai avem? Cine mai vrea ciocolată? Hai noroc! Trăiască prăznicelul!
Pelagheia: La mulţi ani! Trăiască!

În apartamentul din Chişinău al familiei, în bucătăria cu pereți portocalii, Ana toarnă ceai de plante în trei căni de porțelan. Pe masă, în colț, bunica Pelagheia așază un buchet de flori. Mirosul dulceag se împrăștie în camera în care totul e la îndemână. Covrigii, ciocolata, tartinele și biscuiții stau aranjați în farfurii pictate cu flori mici, rozalii. Anatoli, prietenul Anei, își ia o tartină cu slănină, tăiată subțire – o delicatesă a bucătăriei ucrainene, bunica Anei fiind originară din Ucraina. 

Ana: Se numește „Slănină transcarpatică”.
Anatoli: Cu miere și ceai. 
Ana: Cu miere și ceai! (râde)
Pelagheia: Cine e ucrainean și iubește slănina?
Ana: Toți!

E o zi de octombrie, o sâmbătă obișnuită, în care Ana și bunica ei au organizat, așa cum zic ele, „un prăznicel”. Această noțiune inventată chiar de ele vine din rusă, unde „праздник” înseamnă sărbătoare. Respectiv, „prăznicel” e o sărbătoare mică, în sânul familiei. O sărbătoare așa cum făceau pe vremuri, când Ana era copil. 

Ana: „De fapt, un prăznicel nu neapărat însemna o masă încărcată, ca de sărbători. Putea să fie un chec cu fructe, sau niște biscuiți, sau învârtită cu nuci și cu dulceață, sau… chestii care, de regulă, bunicile le gătesc la sat, da?” 

La început, Ana și sora ei mai mare au locuit cu părinții la Chișinău. Când Ana a împlinit șapte ani, părinții au divorțat. Mama Anei a plecat la muncă peste hotare, iar fetele s-au mutat în satul bunicilor din raionul Nisporeni. În pofida distanței, au păstrat mereu o relație deosebit de caldă cu mama, menținută prin scrisori, vizite și discuţii telefonice frecvente. Ana a locuit cu bunicii până în clasa a șasea. 

Ana: „Eu sunt o norocoasă. Cred că am avut o copilărie așa cum scrie în cărți. O copilărie foarte liberă, foarte frumoasă, petrecută la bunei în sat. Sunt bunei-bunei, pe care îi vizitezi doar de sărbători, și sunt bunei-părinți, așa cum au fost buneii mei pentru mine.” 

Acolo, în casa bunicilor, s-a născut tradiția prăznicelului. Pe-atunci, acest brunch sau dejun festiv avea loc într-o odaie separată, numită camera din față, cea mai luminoasă dintre toate. În spatele ferestrelor mari, se deschidea o priveliște largă a satului. Ana scotea din dulap cele mai fine cești și farfurii, iar bunicul Gheorghe culegea din grădină flori proaspete, pe care le așeza într-un buchet pe masă. Tot el îi aducea Anei primele fructe coapte și îi spunea cu drag: „Mănâncă-le acum, fluturașul lui deda!”. Dacă era o zi călduroasă de vară, familia mergea la scăldat la iazurile din sat. 

Ana: „Bunelul înota foarte bine, eu tot învățasem să înot și iată ne plăcea să stăm și să ne bălăcim foarte mult timp. Și apoi bunica de pe mal era: haideți că înghețați, nu vedeți, aveți buzele vinete, ați înghețat precis, ieșiți la mal să mâncați ceva și să vă încălziți.”

Cu bunica Pelagheia, Ana mergea la cules ciuperci în pădure. Când oboseau, bunica avea un șiretlic. 

Ana: „Să găsim un copac mai tânăr, neapărat mai tânăr, nu prea bătrân, și să-l cuprindem, să-l îmbrățișăm cu ambele mâini, să închidem ochii și să ne imaginăm cu luăm energie pozitivă de la copăcel. Și nu știu cum, dar, în mod minunat și miraculos, tehnica bunicii lucra imediat, pe loc, și ne simțeam revigorați și plini de energie și ne continuam drumul mai departe prin pădure.” 

Bunicul Gheorghe era, cum se spunea pe atunci, „первый парень на деревне”, adică cel mai râvnit burlac din sat. Fetele îl urmăreau cu privirea de fiecare când mergea mândru pe stradă. Gheorghe însă avea ochi doar pentru Pelagheia, o profesoară de limba rusă la școala din sat. Ana își amintește că bunica era o femeie sofisticată, chiar și fără prea multe haine în dulap. 

Ana: „La școală, bunica, de regulă, purta cămăși și fuste sau rochii foarte elegante și severe. Acasă, în schimb, bunica devenea mai molcăluță și mai călduță, pentru că schimba hainele severe de la școală pe ceva mai comod, așa cum o fac, de regulă, femeile acasă: un hălățel sau o rochiță cu flori.” 

De profesie agronom, Gheorghe iubea pământul. În curtea casei îngrijea o grădină cu trandafiri, despre a cărei frumusețe știa tot satul. Mai avea o vie și o livadă, unde-și petrecea mai tot timpul. În poza pe care Ana o ține pe masa de la birou, Gheorghe e îmbrăcat în costum la patru ace și cu cravată, ținând în brațe doi motănași. Are un zâmbet atât de larg, încât pare că îi vor crăpa obrajii. Ana mereu l-a asociat cu un actor de la Hollywood. 

Ana: „Perfect pieptănat, perfect ras, mirosea a parfum, încălțămintea lustruită, hainele călcate, scrobite, cum se spune la noi. Tocmai scârțâie când auzi cămașa sau sacoul. Pantalonii călcați la dungă. Iată bunelul era imaginea bărbatului ideal al secolului trecut.” 

Odată, Ana venise de la școală tristă. Un coleg a împins-o și i-a spus ceva urât. Bunicul însă știa să găsească ac de cojocul oricui, își amintește Pelagheia. 

Pelagheia: „Bunicul ridică receptorul și-l sună pe tatăl băiatului. Băiatul tău a supărat-o pe fata mea. Vorbește, te rog, cu el. După asta, băiatul n-a mai supărat-o pe Ana.”

Când Ana venea în vizită, Gheorghe avea grijă să n-o lase să meargă pe jos de la traseu până la casa bunicilor. Se oprea la marginea satului și-şi aştepta nepoata în Niva lui galbenă. O maşină veche, pe care o tot repara cu răbdare. Stătea sub mașină atât de mult timp, încât Ana și bunica făceau glume pe seama idilei lui cu Niva. Dar Ana se bucura de fiecare dată când zărea maşina bunicului lângă şosea. 

Ana: „Era deja noiembrie, era foarte ploios și era cam frig și eu am ajuns în jur de ora opt seara, era întuneric beznă-beznă și traseul spre interiorul satului buneilor mei și spre casa noastră are un drum șerpuitor… În momentul în care noi intram în sat, vedeam lumina la ferestrele caselor și era așa de frumos și de idilic peisajul dat – întuneric beznă și lumină și simți că este căldură în sat, pentru că deja se făcea foc în sobă. Și eu mă uitam, și bunelul spunea: „Frumos, așa-i? Parcă e Rio de Janeiro!”.” 

Bunicul Gheorghe a fost înmormântat în satul lui de baștină, într-o zi gri și friguroasă, pe 13 decembrie 2017. A fost petrecut de toată familia și de o mulțime de consăteni, veniți să-și ia rămas bun. Nimeni nu s-a așteptat că Gheorghe va muri de cancer de colon, fiind diagnosticat în toamna acelui an. În timpul operației, medicii depistaseră metastaze. După intervenție, starea bărbatului s-a înrăutățit treptat. Familia l-a pierdut într-o noapte. 

Ana: „După ce au trecut ritualurile astea și ne-am întors acasă, ne-am dat seama cât de asurzitoare e toată liniștea asta și cât e de goală casa. Și a fost complicat primele nopți. A fost complicat să ne dăm seama că bunelul nu mai este, când peste tot erau hainele lui, cămășile lui încă aveau parfumul lui, lucrurile lui peste tot… Şi când un om e atât de prezent ca spirit și ca tot în casa dată și tu-ți dai seama că el, de fapt, nu mai este… Dar, pe lângă toată tristețea asta, a fost și un moment… Mie bunelul îmi spunea „fluturaș” și, în momentul în care bunelul a decedat, în casa noastră a apărut un fluturaș.” 

Ilustrație: Ana Grigorovscaia

Era un fluture din cei care pătrund adesea seara, atraşi de lumină. Cineva din familie i-a ținut și ușa deschisă, dar fluturele refuza să iasă din bucătărie.

Ana: „Şi noi atunci am început așa, cumva în glumă, am spus că eu cred că ăsta e bunelul și, de fapt, am stat să observăm. Şi abia îmi pare că în ziua când se împlinesc 40 de zile, abia atunci fluturașul a plecat. Pe noi foarte tare ne-a lovit pierderea bunelului, el era cumva principalul și unicul bărbat din viața noastră și, când a plecat, noi am rămas foarte singuratice: eu, bunica, mama și sora mea.” 

Primele săptămâni și luni de doliu erau insuportabile. Valuri de durere copleşeau sufletele celor patru femei. Ana spune că multe persoane le-au fost alături și le-au sprijinit, dar li s-a întâmplat să audă şi chestii pe alocuri neînțelese. 

Ana: „Un lucru total lipsit de sens și de tact, aș spune, pe care l-am auzit era: „Dar cât mai poți să plângi? Hai, ia-te-n mâini! Ăsta e bunelul, ăsta nu ți-i tata, nu ți-i mama ca să plângi așa”. Și am auzit lucrul acesta de la câteva persoane și nici nu am intrat în polemici și discuții să le explic. Pentru cineva bunelul poate e o rudă îndepărtată, dar pentru mine bunelul e o mare-mare parte din sufletul meu.” 

Bunica Pelagheia îi spune Anei că perioada aia a fost groaznică, singuratică și dureroasă. 

Ana: Ce înseamnă pentru tine sau cum ai simțit pierderea partenerului de viață? 
Pelagheia: „Asta e ca în versurile dintr-o piesă: „Zbori cu o singură aripă”. Când nu ai un umăr pe care să te poți sprijini. Înțeleg că se zice că ei ne veghează, că ei sunt întotdeauna cu noi, că sunt prezenți acolo unde suntem noi, dar nu este umărul pe care să te poți sprijini, nu este mâna care să te mângâie, nu are cine să te strângă în brațe și nu e nimeni care să-ți zică: „Nu-ți face griji, totul va fi bine!”.

Doliul este o acomodare forțată a minții și a sufletului la o realitate nedorită, spune psihologul și psihoterapeutul Sergiu Toma. Și cu cât mai dragă ne era persoana, cu atât mai profundă va fi suferinţa cauzată de pierdere. Persoana îndoliată simte gol și tristețe, iar uneori pot apărea simptome fizice, precum durerea de stomac, de cap, dispariția poftei de mâncare, dureri în piept. 

Sergiu Toma: „Faptul că noi vom reacționa la doliu este inevitabil, întrebarea este doar cât de intens și cum se va exprima. Faptul că noi reacționăm este un semn bun, adică faptul că noi avem un răspuns negativ sau un răspuns dezechilibrat la pierdere este un semn bun, asta înseamnă că noi am început procesul de acceptare, chiar dacă el începe cu durere și o negare a ceea ce se întâmplă.” 

Dacă reacțiile severe la doliu durează mai mult de 12 luni de la decesul persoanei apropiate, există suspiciunea că e vorba de doliu complicat persistent, se spune în Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale al Asociației Americane de Psihiatrie. În acest caz, e bine să apelăm la ajutorul unui specialist de sănătate mintală. 

Atunci când a murit Gheorghe, fiecare membru al familiei a suferit o pierdere. Nepoatele și-au pierdut bunicul, mama lor și-a pierdut tatăl, iar bunica Pelagheia și-a pierdut partenerul de viață. Au fost căsătoriți 51 de ani și au împărțit nenumărate bucurii și greutăți. 

Pelagheia: „Cel mai dificil moment a fost când m-am îmbolnăvit în 1976. Timp de doi ani medicii nu-mi puteau stabili diagnosticul. Trebuia deja să umblu cu o cârjă, nu-mi simțeam picioarele. În final, mi-au pus diagnosticul şi am fost operată. Am avut o tumoare a măduvei spinării și am supraviețuit. Când eram bolnavă, noi am vorbit despre moarte. Eu vorbeam. Eu îi spuneam: dacă voi muri, tu te vei însura cu altcineva. El se supăra foarte tare. Îmi zicea: să nu-mi spui așa ceva.” 

Pelagheia spune că-i este dor de toate momentele vieții lor, în special de diminețile petrecute împreună. 

Pelagheia: „Cei mai fericiți ani au început când am ieșit la pensie, bunicul a ieșit la pensie, noi ne puteam permite să stăm mai mult în pat. Lucram de primăvară până vara, iar când venea noiembrie, vinul era deja în beci, totul era deja făcut. El se trezea, aducea lemne, făcea focul în sobă… Trosnetul lemnelor pe foc era așa de plăcut!.. Eu mă sculam, făceam micul de dejun și luam masa împreună. Apoi, priveam televizorul. Stăteam mult de vorbă. Cu el puteai vorbi, era o persoană interesantă, cunoștea multe. În jurul casei aveam vie, îi plăcea mult să aibă grijă de vița de vie. Iar acum eu o scot, fiindcă nu pot să am grijă de ea, și spun: „Iartă-mă, Gheorghe, iartă-mă, viță de vie, dar eu nu am puteri să am grijă de voi. Dar de trandafiri am grijă, ei înfloresc și răspândesc peste tot aroma. Și multe-multe alte flori.”

Reacția la pierderea partenerului este, de regulă, foarte puternică, fiindcă relația dintre parteneri face parte din identitatea acestora, afirmă Sergiu Toma. Moartea unuia dintre ei afectează și felul în care cel rămas se va percepe pe sine în continuare. 

Sergiu Toma: „Când persoanele în etate își pierd partenerii de viață, la o vârstă înaintată, dincolo de faptul că ei trăiesc doliul pierderii partenerului, li se acutizează frica de propria moarte, pentru că moartea partenerului semnifică și apropierea lor de acest lucru.” 

Unii consideră că acceptarea morții persoanei dragi înseamnă să nu mai fii afectat de acest eveniment, dar nu e așa, consideră Sergiu Toma. 

Sergiu Toma: „Acceptarea și acomodarea înseamnă să rămâi a fi într-o anumită măsură afectat de acest eveniment, dar să fii capabil, în același timp, să controlezi reacția ta și mai cu seamă este să-ți poți vedea viitorul într-un fel sau altul luând cu tine acest doliu, adică integrând sau acceptând această realitate în viitorul tău.” 

Celebra psihiatră Elisabeth Kübler-Ross a publicat în 1969 cartea „Despre moarte și a muri”, unde a detaliat pentru prima dată un model al etapelor doliului. Acesta conţinea cinci etape: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea. Cu timpul, diferite surse au explorat și alte etape, acum vorbindu-se despre șapte sau mai multe trepte. Însă este important să ținem minte că doliul e un proces solitar și nu există un aşa-numit mod corect de a trece prin el. 

Ana nu putea să-și vadă bunica atât de îndurerată, știa că trebuie să facă ceva. În prima iarnă după decesul bunicului, i-a propus să se mute temporar la Chișinău. 

Ana: „Am putut, între timp, să mergem cu bunica în Italia de două ori, la Iași am făcut o scurtă excursie, în Odesa am sărbătorit ziua bunicii…” 

Ana spune că regretă momentele pe care nu le-a trăit cu bunicul. Uneori visează lucrurile pe care voia să le facă împreună. De exemplu, să meargă la mare. Are şi o altă dorință neîmplinită. 

Ana: „Noi tot timpul cu bunelul am avut un fel de înțelegere că în ziua în care eu o să mă căsătoresc bunelul o să fie persoana care o să mă ducă la altar. Așa a fost în cazul surorii mele mai mari și a fost un moment extraordinar de emoționant și așa am visat că o să fie și cu mine. Și cu câțiva ani în urmă, când bunelul a avut un moment de cumpănă și a fost la un pas de moarte, eu i-am spus: bunelul, ține-te, tu doar ții minte când mi-ai făcut o promisiune. Și el atunci a spus: „Da, da, numaidecât”. Doar că ultima dată, în 2017, când bunelul deja se simțea rău și eu l-am întrebat: „Bunelul, ții minte? Tu o să te ții de promisiune, tu o să mă duci la altar?” La care el a spus: „Nu mai știu”. Și atunci a fost unicul moment în care bunelul s-a îndoit de promisiunea lui. Când o să vină ziua în care o să mă căsătoresc, eu totuși o să-mi imaginez că bunelul mă duce la altar.” 

În fiecare zi, Ana și-ar fi dorit să-și audă bunicul la telefon, întrebând-o cum se simte sau dacă a mâncat, așa cum obișnuia. I-ar fi spus cu mândrie că a câștigat o bursă în Marea Britanie, unde își va face studiile de masterat în domeniul comunicării la Universitatea din Leeds. Din cauza pandemiei, Ana învață acum la distanță. Probabil, într-un anumit moment, va trebui să plece la studii. Deocamdată, Ana petrece cât mai mult timp împreună cu bunica ei. 

Ana: „Un mic ritual pe care-l avem: încercăm să gătim ceva ce bunelului i-ar fi plăcut din bucate. Și să ne aducem aminte lucruri cât mai frumoase despre bunelul.” 

Asta au făcut într-o seară, în bucătăria lor mică din capitală. Sorbind ceai la masa din colț și zâmbind printre lacrimi, Ana și Pelagheia au depănat cele mai dragi amintiri despre bunicul Gheorghe. 

Ana: Îmi aduc aminte cu bucurie cum, înainte de Anul Nou, bunicul aducea un brad proaspăt în casă. 
Pelagheia: Iar eu îmi aduc aminte primul nostru brad! Mama ta era mică, avea doar un an, el a adus bradul, care a umplut toată casa cu miros de conifer. Nu aveam nicio jucărie și am decorat acel brad cu jucării de cauciuc: veverițe, ursuleți, jucăriile mamei tale… Niciodată nu voi uita asta! 
Ana: Iar eu țin minte cum aveam un scrânciob după casă și bunicul aducea o pernă… 
Pelagheia: Ca să te ducă la culcare. 
Ana: Și el mă dădea în scrânciob până începeam să adorm, iar apoi mă aducea acasă în brațe… 
Pelagheia: Ca să te ducă la culcare. 
Ana: Și el mă dădea în scrânciob până începeam să adorm, iar apoi mă aducea acasă în brațe… 
Pelagheia: Mi-am adus aminte când a fost un mare cutremur, în anii ’80, dacă nu greșesc, și eu nu știam ce e aia cutremur. (…) El avea o reacție mai bună. 
Ana: Iar eu țin minte că atunci când mă supăram, el venea după mine, mă găsea întotdeauna și-mi zicea: „Ce ai, draga mea? Sunt niște fleacuri!” 
Pelagheia: Da, toate sunt fleacuri…


Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.

Comentarii