Abonează-te la podcastul „Sunt Bine” și lasă-ne o recomandare! 🌟
Cu trei ani în urmă, pe 16 decembrie, la intersecția străzilor Ștefan cel Mare și Alecsandri din Chişinău, două perechi de ochi s-au întâlnit. Eugeniu și Cristina stăteau în rând la bancomat. Deasupra lor se întindea un cer gri, vântul li se strecura pe sub gecile de iarnă. Coada părea interminabilă, iar oamenii – tot mai zgribuliți.
Cristina: „S-a uitat la mine, a zâmbit, oarecum s-a apropiat, s-a prezentat, m-am prezentat și eu și așa a început discuția noastră.”
Eugeniu: „Eu am zis: „Salut!”, la care Cristina mi-a răspuns: „Salut, dar noi ne cunoaștem?”. La care eu am spus: „Nu, dar putem face cunoștință.”
Cu mâinile înghețate în buzunare, tinerii s-au îndreptat spre cea mai apropiată cafenea. Au vorbit ore în șir, sorbind băuturi fierbinți. Cristina a aflat că tânărul șaten este de meserie psihiatru, specializat în adicții. Eugeniu a descoperit că fata cu zâmbet cald pe care tocmai o cunoscuse lucrează într-un ONG de media. Ambii au înțeles că s-au îndrăgostit.
Relația a evoluat rapid. Tinerii își petreceau serile împreună. În zilele de weekend, mergeau la teatru sau la restaurant. Vorbeau despre filme, muzică și istorie, o pasiune comună.
Cristina: „Era o persoană cu care îmi era ușor să comunic și mă simțeam bine, adică nu trebuia să fiu altcineva, da? Adică, erai așa cum ești tu.”
Peste câteva luni, într-un restaurant din capitală, Eugeniu și Cristina au luat împreună o decizie.
Eugeniu: „Deja ambii aveam un lucru în spate, o carieră, niște studii și deja ne doream altceva. Deja ne doream o familie. Am înțeles că Cristina este acea persoană împreună cu care pot întemeia o familie.”
În vara următoare, Cristina și-a ales un inel de logodnă. Tinerii s-au mutat împreună și, cu sprijinul părinților, s-au apucat de organizarea nunții.
Era o zi de toamnă aurie, 2018. Eugeniu și-a prins câteva flori la butonieră și şi-a legat papionul la gât. Cristina a îmbrăcat o rochie dantelată și a fixat voalul de părul brunet, aranjat cu grijă. Două sute de invitați au venit la un restaurant din Chișinău să sărbătorească alături de tineri ziua care le va rămâne în memorie pentru totdeauna. Sala era decorată cu flori albe, care se asortau cu fețele de masă. Localul era neîncăpător pentru oaspeții care au dansat până în zori.
Pe notele piesei „When You Tell Me That You Love Me” de Julio Iglesias și Dolly Parton, cuplul a dansat un vals vienez. Perechea glisa prin nori de fum alb. Oaspeții strigau „Amar” și cei doi au cedat.
Cristina: „Când, poate, ne simțim așa, mai melancolici, spunem hai să dansăm dansul ăla al nostru. Chiar dacă acum toate mișcările nu le mai ținem minte exact, sută la sută, dar cel puțin începutul este și ăsta este un moment foarte plăcut, care ne amintește, de fapt, de acea perioadă.”
Eugeniu și Cristina au avut o nuntă tradițională: mare, gălăgioasă și plină de veselie. Pe videoul de la nuntă, părinții ambilor tineri erau vizibil înduioșați. Tatăl lui Eugeniu – Adrian – era obișnuit să aibă un discurs pregătit în fața studenților, dar acum căuta cuvintele potrivite.
Adrian: „Sunt emoționat. Am ajuns în această seară, în acest moment, când fiul meu creează o familie… Și sunt foarte bucuros că a găsit așa o parte a vieții lui – Cristina, pe care o are de soție de azi înainte.”
Mama Cristinei – Elena – nici sub presiunea momentului nu a uitat de priorități…
Elena: „Le doresc la băieți sănătate, realizări mari în viață. Băieți, eu aștept de la voi… Să vă iubiți neamul și țara. Și să… nepoți cât mai mulți!”
După nuntă, viața cuplului redevenise un cotidian obișnuit. Cristina și Eugeniu mergeau la muncă. Seara sau în weekend, își vizitau părinții, care locuiau aproape. Asta au făcut și într-o zi de duminică, la sfârșit de ianuarie, anul trecut, când mama Cristinei gătise o zeamă aromată, cu pui și tăiței. Familia a stat la masă, neștiind că în câteva zile viața lor avea să se schimbe fundamental.
Cristina: „S-a întâmplat luni, ei i s-a făcut rău și marele meu regret e că în acea zi, surprinzător, eu mă gândeam dimineața să o sun, dar apoi am zis: ei, mă duc repede la lucru, o să avem ședință, una-alta, o sun după-amiază… Şi n-am apucat să o sun și nici mama mea nu m-a sunat. Și abia după-amiază, la orele 4:00, m-a sunat tatăl meu și mi-a zis: uite, mama e în spital și va fi operată.”
Mama Cristinei suferise un atac de cord. Starea ei era gravă, dar stabilă. A doua zi însă Elena a intrat în comă.
Cristina: „Era o lovitură din asta foarte dură, parcă trăiai într-o realitate suprarealistă, creierul meu refuza, efectiv, să accepte aceste evenimente, aceste vești, aceste informații.”
Medicii au anunțat familia că starea Elenei continuă să se agraveze. Spre seară, Eugeniu a decis să-și viziteze tatăl, să-i povestească ce se întâmplă.
Eugeniu: „Când am venit acasă, fratele meu era la bucătărie și, pentru că el credea și eu credeam că tatăl, pur și simplu, doarme, și când am intrat la el în cameră ca să-i zic că posibil să fie o tragedie, posibil că soacra va muri, și când am venit la el, am înțeles că el era mort.”
Adrian, tatăl lui Eugeniu, decedase în urma unui atac de cord. Avea 54 de ani.
Cristina: „Și țin minte cum m-am trezit joi dimineața, era dimineață, deja știam că socrul meu a decedat și mergeam la spital să o văd pe mama. Și era dimineață, era la ora 9.00 dimineața, atunci medicii ne-au permis să intrăm, să o vedem. Atunci a fost ultima dacă când am văzut-o. Și peste două ore a decedat.”
În 24 de ore, Cristina și Eugeniu au pierdut câte un părinte. Durerea nu avea margini, nu putea fi pusă în cuvinte, nu putea fi plânsă. I-a lăsat șocați, muți, neputincioși.
Elena s-a căsătorit târziu după rânduiala acelor vremuri. Din capul locului și-a propus ca fiica ei să aibă o copilărie liniștită, într-o familie armonioasă. Când vedea că Cristina întâmpină dificultăți la școală, îi oferea o mână de ajutor sau un sfat potrivit.
Cristina: „În anul în care ea a decedat, avea planificată o vacanță de ziua ei, ea trebuia să meargă în Copenhaga și zicea: „Așa aștept de mult această călătorie, așa de mult o aștept”. Și nu a reușit să ajungă în acea călătorie…”
Starea de șoc provocată de pierderea mamei nu o părăsea pe Cristina nici după câteva săptămâni. A început să doarmă tot mai puțin și să se trezească tot mai devreme. Era stresată încontinuu. Simțea cum corpul îi este încordat ca o strună.
Cristina: „Eu la înmormântare eram amorțită, în stare de șoc, și nu am plâns deloc, absolut deloc. Și eu foarte mult timp nu am putut să plâng. Eu am început să plâng după o perioadă foarte îndelungată de timp. Să plângi asta înseamnă că corpul tău știe să proceseze aceste emoții.”
Doliul e o reacție pe care o dezvoltăm la o pierdere, fie că e vorba de o persoană sau de un obiect cu valoare sentimentală, spune Jana Chihai, consultant superior în sănătate mintală comunitară în cadrul proiectului Mensana și coordonatoarea Programului Național de Sănătate Mintală. Dacă ați ascultat episodul nostru precedent, cunoașteți că este un proces individual, prin care fiecare trece în felul său.
Jana Chihai: „Doliul, la propriu, nu este un diagnostic de sănătate mintală, nu este o problemă de sănătate mintală, este o situație, dacă aș putea să zic așa, normală pe care noi o dezvoltăm atunci când avem o pierdere.”
Cristina încerca să proceseze ceea ce simțea, adâncindu-se în muncă. Însă tensiunea pe care o simțea în tot corpul se menținea. În aprilie, lucrurile au derapat.
Cristina: „Și într-o seară, la ora 12 noaptea, mi s-a făcut rău, dar rău-rău, cu o durere foarte mare în piept, și repede am chemat ambulanța, ambulanța a venit. EI s-a uitat la mine foarte ciudat, mi-a zis: „Unde te doare? Regiunea pieptului, inima?”. Era partea stângă și așa s-a uitat, a întrebat „Câți ani ai?”. Am zis 30, 31 de ani.”
Medicul a ridicat sprâncenele și a decis să cheme echipa de cardiologi. Între timp, inima Cristinei continua să bată cu putere.
Cristina: „Mi-au mai făcut niște proceduri și mi-au făcut o perfuzie și mi s-a făcut mai bine. Dar mi-au zis: „Du-te la medic. Și vezi ce probleme de sănătate ai, pentru că tu ai”. În mod normal asta nu se întâmplă.”
Cristina a trecut printr-un episod de șoc aritmic – consecință a unei alte probleme de sănătate. Spune că starea i s-a agravat anume după pierderea mamei. Jana Chihai explică această reacție în termeni științifici.
Jana Chihai: „Orice suferință, frică sau mânie mobilizează întreg corpul. Noi nu răspundem doar cu mintea, ci la mobilizarea corpului este întotdeauna o încordare musculară, care ar putea să creeze niște disconforturi, ar putea să ne provoace unele dureri. Dacă mai avem și ceva predispoziții, am putea să agravăm niște comorbidități pe care le avem. Deci, specific pentru doliu nu există aceste simptome somatice, adică corporale, dar întotdeauna va fi ceva, o parte a corpului sau o durere corporală, care va suferi cu noi împreună doliul.”
Și Eugeniu era răvășit de tristețe. Tatăl lui, conferențiar universitar și medic epidemiolog, a fost pentru el un mentor și o autoritate, un om onest și deștept, îndrăgit de studenți.
Eugeniu: „De aceea mulți mizau pe autoritatea lui, pe deșteptăciunea lui și de aceea mulți studenți veneau la el să se consulte referitor la diferite întrebări pe care le aveau și primeau un sfat prietenos.”
Pierderea lui a lăsat un gol imens, pe care Eugen a încercat să-l umple cu muncă. S-a apucat de studierea intensivă a limbii engleze pentru examenul TOEFL și de pregătirea dosarului pentru bursa Humphrey din programul Fulbright.
Eugeniu: „Ești concentrat pe muncă și nu te gândești la tristețea pe care o ai. În același timp, vreau să zic că pe mine personal, background-ul meu medical m-a ajutat foarte mult să trec peste etapa de doliu.”
Eugeniu știa cât de important este în doliu să încerci, cel puțin, să duci un mod sănătos de viață, fapt confirmat de experta Jana Chihai:
Jana Chihai: „Să nu stăm nopțile, chiar dacă nu putem dormi, să stăm ceva să facem sau să muncim, să ne plimbăm la aer liber, să continuăm să mâncăm sănătos, să nu exagerăm cu coping-urile negative, așa cum este fumatul, utilizarea alcoolului.”
În martie 2019, cuplul a primit prima veste bună – Eugeniu a câștigat bursa Fulbright. Asta a însemnat un an academic petrecut peste ocean, departe de locurile ce le aminteau de durerea prin care au trecut. În SUA, ambii s-au simțit de parcă ar fi oameni noi. Nimeni nu îi întreba despre tragedia pe care au lăsat-o acasă. Viața a pendulat între studii, călătorii și prieteni.
Eugeniu: „Doream să-mi împărtășesc aceste noi senzații, aceste noi trăiri, experiențe din viața americană cu tatăl meu, însă eu nu aveam cui să-i povestesc. Simțeam chestia asta – că el s-ar fi bucurat pentru mine, că am reușit.”
Eugeniu și Cristina simțeau că relația lor devine mai puternică. În Virginia, au găsit timp să se cunoască mai bine unul pe altul și să se apropie şi mai mult.
Eugeniu: „Și în Statele Unite, unde noi eram chiar doar împreună, în care toți prietenii, rudele se aflau la o distanță foarte mare de noi, eram doar eu și ea. Iată acolo am devenit și mai uniți.”
Cristina: „Câteodată mă gândeam: Doamne, dacă o pierdeam pe mama și nu eram în această relație, nu eram căsătorită, eu cred că ar fi fost încă mai greu să depășești aceste momente, fiindcă singurătatea și sentimentul ăsta al pierderii acutizează foarte multe stări. Noi am fost împreună.”
În scurt timp, urmau să afle încă o veste bună și că viața lor se va schimba fundamental, din nou.
Eugeniu: „Soția mea este gravidă! În urma dragostei noastre a apărut un copilaș care încă nu a venit pe lume, pe care-l așteptăm cu drag și știu că voi avea un fecior. L-am numit Adrian, în cinstea tatălui meu.”
Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.