Abonează-te la podcastul „Sunt Bine” și lasă-ne o recomandare! 🌟
Ultima dată când a zburat cu avionul, Ivan avea o doză de „Diazepam” în sânge. Urma un zbor lung. Știa că va trebui să-și păstreze calmul dacă vrea să ajungă cu bine în vizită la mama, care e stabilită de mai mulți ani peste hotare. Și-a făcut injecția singur, are deja un ritual. De câțiva ani, Ivan are atacuri de panică pe fundal de depresie. Starea de anxietate se declanșează mai ales când trebuie să plece de acasă, fie că trebuie să ajungă în celălalt colț al ţării sau la alt capăt de continent. Deși a învățat să o gestioneze, nu întotdeauna îi reușește.
IVAN: „Câteodată, stau un timp îndelungat acasă, vreo trei-patru zile, de pildă, și trebuie să ies undeva să mă duc – sau în alt oraș, sau cu cineva -, și încep să am emoţii, nu pot să dorm noaptea. E o frică îndelungată… Asta e ceva de groază pentru mine.”
Odată, când s-a pornit în vizită la tata și la cei doi frați din Germania, Ivan a rămas fără medicamentele necesare. În farmacia de la aeroport nu a putut cumpăra nimic util fără rețetă. S-a mulțumit cu niște picături calmante. Dar când a ajuns la destinație, nu s-a simțit mai bine.
IVAN: „Îmi dădeau cu lingura valeriană, nu știu ce-mi dădeau, îmi era rău, eu am zis că nu pot, nu rezist, că starea mea e groaznică și mi-au luat bilet peste două zile înapoi la avion.”
Ivan e un tânăr de 28 de ani. S-a născut, a crescut și a învățat într-un oraș din sudul Moldovei. Înalt, uscățiv și brunet, rareori apare cu zâmbetul pe buze. Nu l-am văzut niciodată în realitate, dar așa arată în pozele pe care le-a publicat pe rețelele de socializare. De cele mai dese ori, este alături de cineva apropiat: fie mama, fie cei doi frați mai mici. Unul dintre ei, Dima, are 20 de ani şi este student la conservator în Germania. Iată cum și-l amintește Dima pe Ivan.
DIMA: „Din copilărie era cumva altfel, în opinia mea, întotdeauna era foarte sensibil și punea totul la inimă, orice ceartă, orice încercare de a-l strâmtora cumva. […] Dar mereu am simţit dragostea lui față de noi și sentimentul e reciproc din partea mea.”
Ca și mulți alți moldoveni, în anii ’90, părinții lui Ivan plecau periodic la muncă peste hotare. De la vârsta de doi ani, a fost crescut de bunici.
IVAN: „Bunica era bună, a fost deșteaptă, lucra contabilă, avea medalii sovietice. Întotdeauna era liniștită, niciodată nu spunea vreo prostie. Mă iubea și normal că… Întotdeauna mă chema Vaniușa, chiar țin minte și mă îmbrăca când aveam vreo trei ani. Totul făcea pentru mine.”
Bunica a murit de cancer când Ivan avea șapte ani. Părinții au revenit în Moldova, au cumpărat un apartament și toată familia a început să trăiască împreună. Relațiile însă au avut de suferit. Ivan spune că tatăl îi limita libertatea de care avea nevoie la acea vârstă, iar certurile cu scântei deveneau tot mai frecvente.
IVAN: „Amintiri frumoase când era bunica vie. Atunci au fost. Copilăria a fost ca o poveste pentru mine. Atunci eu eram liber, mă simțeam, nu știu cum să spun, copil. Pe urmă, nu prea… ”
A urmat școala cu urcuşuri și coborâșuri, serviciul militar – decizie pe care Ivan o regretă până acum – și primul job, unde şi-a făcut prieteni printre colegii de muncă. În 2012 însă, viața familiei s-a schimbat ireversibil. Părinții au divorțat. Când a aflat vestea, Ivan era la unchiul său în Rusia. Șocul l-a determinat să revină acasă. Iată cum își amintesc Dima și Ivan acea perioadă.
DIMA: „Aveam 11 ani, deja mă mutasem la Chișinău, locuiam singur la cămin și mă ocupam cu muzica. Şi exact atunci s-a întâmplat asta. La drept vorbind, a fost complicat când mama a decis să se despartă de tata… Desigur, simțeam un resentiment, ca și orice copil. Dar nu înseamnă că nu erau probleme acasă. Mama avea multe probleme cu tata și de aceea a decis să se despartă. Da, era greu. Cred că pentru orice copil e greu când părinții divorțează, e de la sine înțeles.”
IVAN: „Eu nu voiam nimic. Nu voiam nici să trăiesc, nu vedeam niciun viitor, deloc, pentru mine. Mă credeam pierdut, lăsat singur.”
Ivan s-a adresat după ajutor la Spitalul de psihiatrie de la Chișinău. Era februarie 2013, a fost internat pentru trei săptămâni. Dar zice că asta doar i-a agravat situația.
IVAN: „Eu voiam chiar să fug de acolo. Nu știam ce să fac. Mă simțeam închis, nu mă simțeam liber și nu-mi găseam loc acolo. Am intrat într-o depresie încă mai mare. Vreo jumătate de an nu am ieșit din casă. Ieșeam numai seara, nu suportam lumina zilei, închideam toate jaluzelele în casă, stăteam pe întuneric.”
Ivan privea seriale și ignora lumea din jur. Şi aşa, timp de şase luni.
IVAN: „Eu nu comunicam cu nimeni, nu voiam pe nimeni să văd, nu voiam pe nimeni să aud, nu aveam niciun interes, mă gândeam că nu e niciun sens, mă gândeam niciun viitor în viață, mă gândeam cum să termin tot asta, mă gândeam tot.”
Ivan simțea că starea lui nu se îmbunătățește. Așa a ajuns la Centrul comunitar de sănătate mintală din localitatea sa. Acolo i s-a prescris tratament medicamentos, care durează până acum. Din 2013, Ivan ia antidepresive. A încercat să le abandoneze de trei-patru ori, dar n-a reușit.
IVAN: Îmi reveneau grețurile, grețuri mari, eu nu puteam să mănânc, nu puteam să dorm normal, eram sensibil la tot și mă întorceam la sfârșit înapoi, fiindcă nu puteam… A fost o deprindere de pastilele astea, nu știu…
Datele Organizației Mondiale a Sănătății din 2017 arată că în Republica Moldova prin stări de depresie trece 5.4% din populație, ceva mai mult decât media regională (5.0%). Printre simptomele depresiei se numără tristețea, apatia, pierderea poftei de mâncare, scăderea capacității de concentrare, tulburările de somn. Mai putem vorbi despre o atitudine excesiv de negativă față de sine, autoblamarea în diferite circumstanțe, gânduri suicidale. Aceste simptome devin îngrijorătoare dacă se mențin timp de două săptămâni. Psihiatrul și psihoterapeutul Andrei Eșanu afirmă că tratamentul medicamentos este mai ușor acceptat la noi în societate decât terapia, deși în Occident oamenii tind să dea preferinţă ședințelor de psihoterapie. Totuși, trebuie să fie o combinație de mijloace şi metode, consideră Eșanu.
ANDREI EȘANU: „De fapt, eu foarte des întâlnesc: dați doar medicamente și asta e tot. Și poți să iei tratamentul medicamentos mulți ani la rând și rezultatele sunt mici. De ce? Pentru că studiile arată că doar tratamentul medicamentos are succes în 25-30% din cazuri, tratamentul medicamentos în combinație cu psihoterapia oferă de la 50% la 70% cazuri de succes. Vorbim de medicamente, de psihoterapie, prieteni, familie. Cu cât mai mulți sunt implicați, cu atât mai mare este probabilitatea de a depăși depresia.”
Ivan locuiește într-o casă pe un mal de râu. Are grijă de bunicul său, care are 82 de ani, și de o grădină cu legume, inundată recent de ploi torențiale. Pe lângă casă se învârtesc câteva pisici abia venite pe lume, pe care Ivan le lasă să doarmă pe pătura moale de pe pat. Casa este umbrită de o vie cățărătoare, care a pus stăpânire pe curte. Construcţia, ridicată în anii 1920, a fost gândită ca un grajd pentru cai. Pe pereți sunt fotografii vechi, sute de cărți din perioada sovietică și un poster în culori șterse al actorului italian Mikele Placido, care a rămas de la mama, de prin anii ’90. Acum, ca e un muzeu de anticariat, zice în glumă Ivan.
DIMA: „Încercam să-l conving să vină, să înceapă aici o viață nouă, dar sunt multe momente prin care nu vrea să treacă, inclusiv să interacţioneze mai strâns cu tata, fiindcă, dacă totuși va veni, va fi nevoit să stea un timp la tata, să lucreze…”
Nu doar Dima a încercat să-l convingă să emigreze. Și tatăl, și mama, care acum e stabilită în Portugalia, i-au propus să se mute, însă la fel fără succes.
Ivan își începe diminețile cu o cafea. Carantina din cauza pandemiei de coronavirus nu i-a schimbat prea mult rutina. Spune că și așa nu prea ieșea din casă. Găteşte pentru sine și bunicul, face sport, discută pe WhatsApp cu părinții și frații. Cel mai des, îl sună pe Dima. De obicei, vorbesc despre istorie, psihologie, grijile de zi cu zi. „Filozofează” despre totul și despre nimic, cum zic ei. Dima a devenit principala persoană căreia îi povesteşte ce gânduri și frici îl macină. Nu era așa tot timpul, dar frații se bucură că au devenit mai apropiați în ultimul timp.
DIMA: „Aș spune că am devenit mai apropiați datorită faptului că ne era dor unul de altul. Evident, noi ne-am mutat, el a rămas acolo singur. Într-un fel, toată familia a plecat… Cred că ne era dor.”
Când își amintește de copilăria sa în Moldova, lui Dima îi vin în minte aventurile alături de frați.
DIMA: „Era iarnă, eu şi frații mei ne dădeam cu sania și ne distram, ca să zic așa. Fratele mai mic avea o ciocolată „Griliaj”, e o bomboană tare cu nuci, și a scăpat-o în zăpadă. Am început să o căutăm, dar așa și n-am găsit-o. Fratele meu mai mare – Vanea, a găsit o bucată de ceva înghețat, presupun că erau excremente, și i-a dat-o fratelui mai mic. El nu a putut mușca din chestia aia, apoi a înțeles că nu era o bomboană și a început să plângă. Dar a fost vesel, în orice caz.”
Pe WhatsApp, discută deseori despre viitorul lui Ivan. Dima vrea ca fratele mai mare să obţină mai repede pașaportul românesc şi să emigreze în Germania, pentru a fi alături de ei.
IVAN: „Când mă duc la tata, mă simt o povară pentru dânsul. Nu mă simt confortabil, mă simt o povară. Fix așa cu mama. Mă simt străin printre ai mei. Acasă, cum să spun, eu nu știu precis unde e casa mea. Casa mea a rămas undeva când eram în copilărie, când eram împreună toți frații, părinții, dar acum eu nu știu cum pot să spun. Casa mea a rămas în timpuri trecute.”
Dima crede că Ivan stă pe loc și la propriu, și la figurat, iar emigrarea ar putea fi un pas înainte.
DIMA: „Dar chiar şi aşa, eu totuși aș face-o, ar fi un impuls nou în viața lui, o mișcare într-o oarecare direcție, fie ea una bună sau greșită. Cred că e rău să nu faci nimic. Când nu faci nimic, nu trăiești. Totul stă pe loc și nu simți nicio mișcare: nici căderile, nici înălțările. Și asta e trist.”
Ivan știe că Dima are dreptate. Deși nu are un plan, are de gând să facă o schimbare. Se gândește să apeleze la ajutorul unui specialist de la Chișinău, care să-i revizuiască tratamentul. Visează să-și continue studiile. Poate, să emigreze. Dar iată ce-și dorește Ivan cel mai mult.
IVAN: „Eu, în ziua de azi, sunt rezultatul a ceea ce a fost în viața mea. De asta spun că cel mai principal scop în viața mea e să am control asupra emoțiilor mele. Să nu mă gândesc la negativ, să nu văd acest negativ, eu m-am săturat de dânsul.”
Ivan deja a început să facă primii pași.
IVAN: „Ies afară, mă uit la stele noaptea și mă simt mai bine. Încep chiar să controlez aceste procese. Când văd ceva ce poate să-mi provoace disconfort, încerc să dau asta la o parte.”
Valentin avea patru ani când și-a întâlnit cel mai bun prieten. Se întâmpla în anul 1990, în curtea unui bloc din Chișinău. Victor era cu aproape un an mai mare și avea o frizură lungă, modernă.
VALENTIN: „Și eu eram în una din puținele ori când eram aproape ras pe cap și în ochii lui eram băiețelul tuns scurt, care se juca cu păpușile. Dar eu, de fapt, eram cu păpușile lui soră-mea. El era foarte mare iubitor de fotbal, eu – nu, dar nu prea aveam de ales. Pentru că dacă voiam să mă joc cu el, trebuia să joc fotbal. Și el era așa foarte haotic, și eu eram așa foarte cuminte.”
Și așa au crescut împreună, jucându-se pe afară și împărțind jucării. Părinții lor erau și ei prieteni, iar asta însemna că familiile se întâlneau des, inclusiv de sărbători, își amintește Victor.
VICTOR: „Deoarece ambii locuiam lângă cimitir, aveam foarte multe legate de locul ăla. Cum ne petreceam noi timpul deseori când părinții se întâlneau la zilele de naștere? Noi ieșeam în cimitir și mai speriam oamenii care treceau pe alături. Îmbrăcam cearșafuri, prostii de astea. Cam toată copilăria a fost frumoasă datorită faptului că l-am avut ca prieten.”
Evident, n-a fost fără certuri sau neînțelegeri. Când erau adolescenți și s-au dus împreună la tabără, s-au și bătut în noroi din cauza fetelor. Ceea ce nu știau pe-atunci e că adevăratele provocări în viață abia urmează.
Valentin are 34 de ani. Spune că s-a născut într-o familie-model, cu părinți profesori. A fost un copil sensibil, educat să se poarte corect și să-și câștige onest banii. Când a intrat la facultatea de business și administrare, a combinat studiile cu mai multe joburi.
VALENTIN: „Am făcut chelnerie de mai multe feluri. Era chelnerie directă, cu clienții, erau evenimente pompoase, scumpe, nunți. Am lucrat la xeroxat, nu țin minte câte luni. Am vândut electrocasnice într-un butic…”
După ce a absolvit Academia de Studii Economice, vânătoarea de joburi a continuat.
VALENTIN: „Am fost director de marketing de câteva ori, eram mâna ajutătoare a șefului și făceam de toate, dar undeva la nivel de comunicare a fost problemă între noi. Undeva șeful a avut problemă. Și tot erau dezamăgiri și zic: băi, de ce nu mă pot regăsi? Ce se întâmplă? Și chiar undeva îmi dădeam seama că nu e vina mea, dar oricum, ceva nu e ok. Și o dezamăgire profesională, o dezamăgire în relații, o dezamăgire la nivel de comunicare cu oameni pe care îi consideram pe vremea aia apropiați şi tot asta… Şi sufletul meu călduros, să zic așa, plin de emoție, zicea: eu chiar nu merit niște oameni ok sau susținere calitativă sau ce se întâmplă?”
Valentin vedea aceste dezamăgiri ca pe niște eșecuri personale și se învinovățea pe sine însuși. Aceste gânduri îi provocau niște insomnii teribile. În plus, în acea perioadă, Victor era plecat peste hotare, iar Valentin îi simțea lipsa.
VALENTIN: „Nu puteam fi mare egoist ca să-l sun pe Victor la orice oră, îmi dădeam seama că avea și el problemele lui și nu voiam să-l încarc, dar oricum aveam nevoie. Mi-a luat undeva o lună – din februarie 2014 până în martie 2014, când eu, practic, eram închis în cameră. Până n-am ajuns să-mi pierd gustul de mâncare și atunci am înțeles: ok, aici e o problemă mult mai serioasă la nivel chimic, nu e vorba doar de gânduri.”
Zi de zi starea lui se înrăutățea. Stând în întuneric, cu jaluzelele trase, Valentin auzea voci.
VALENTIN: „Auzeam voci în permanență şi voci pe care câteodată le recunoșteam că e vorba de niște gânduri și mesaje care mi s-au spus în trecut de către cineva. Dar la un moment dat au ajuns să se certe îngerul și demonul pe umerii mei și unul să-mi zică că nu mai are rost să trăiești și al doilea să mă convingă că, de fapt, nu… Ar fi minciună dacă aș spune că nu mă gândeam la suicid, m-am gândit foarte mult, dar totuși ceva în capul meu spunea că nu e ăsta finalul și soluții există la tot.”
Valentin înțelegea – dacă vrea să scape, trebuie să ceară ajutor. Și-a luat inima în dinți și le-a spus părinților prin ce trece.
VALENTIN: „Și ei m-au înțeles mult mai bine decât m-aș fi așteptat. Au zis că hai, nu te mai învinui și nu te mai bloca atâta, pentru că e ceva ok și există soluții și se poate de adresat la un specialist și o să fii bine. Nu m-o atacat, nu m-au… ce-i cu tine, fii mujic sau ia-te-n mâini.”
Mama lui Valentin a mers cu el la primul consult medical. Au urcat împreună într-un microbuz aglomerat. Valentin s-a înghesuit pe un scaun din spate. Își amintește că îi era frică de orice și se simțea de parcă i se va întâmpla ceva rău.
VALENTIN: „Până am ajuns a durat vreo 45 de minute, dar eu aveam impresia că nu mai ajung.”
După ce i-a adresat mai multe întrebări, medicul de la Spitalul de Psihiatrie a stabilit următorul diagnostic: depresie acută, la un pas de schizofrenie. I-a prescris o serie de medicamente și l-a prevenit că va dura ceva timp până va simți efectul. Înainte să încheie consultația, i-a mai spus doar câteva cuvinte:
VALENTIN: „Dacă nu te adresai mai devreme, putea să ajungă mai grav.”
Anul ce a urmat a fost pentru Valentin un carusel emoțional, marcat de perioade de recuperare și noi episoade de depresie. În același an, Valentin și Victor au încercat să emigreze în Marea Britanie, dar au întâmpinat greutăți și s-au întors acasă. Revenit în Moldova, Valentin a hotărât să-și rezolve definitiv problemele de sănătate.
VALENTIN: „Evident că de la psihiatru am ajuns la neurolog. Am început să urmez diferite tratamente și diferite controale. În final, am depistat că aveam și infecții în organism care-mi dădeau, paraziți și bacterii care-mi dădeau bătaie de cap foarte mare. Pentru că ajunsesem la o etapă când aveam dureri în articulații, aveam probleme aproape la toate segmentele corpului. Și am început să descos, evident am umblat ani și ani și ani, practic doi ani numai prin tratamente am umblat și anul acela a fost pentru mine destul de dur.”
Valentin spune că n-ar fi putut trece prin această perioadă fără susținerea lui Victor.
VALENTIN: „Trecând prin perioadele grele și fiind alături, tu înțelegi că omul nu e cu tine doar când e bine și anume susținerea calitativă pe care am avut-o din partea lui nu am avut-o din partea nimănui… Pentru mine a contat foarte mult când el îmi spunea: băi, eu nu am simțit niciodată ce simți tu, eu nu am ajuns așa de departe, eu nu știu prin ce treci, dar eu pot să-ți spun, eu pot să cred că, uite, așa ar trebui să faci. Și pentru mine asta a fost priceless. Nu există valoare mai mare ca omul să fie empatic și să știe că el nu poate să simtă ce simt eu, dar să vrea totuși să mă ajute, știi. Respectiv, asta pe noi ne-a unit și mai tare.”
Persoanele cu depresie au nevoie să fie auzite, afirmă psihiatrul și psihoterapeutul Andrei Eșanu.
ANDREI EȘANU: „Au nevoie de acel spațiu de încredere în comunicare, să simtă că pot să se destăinuie sau că pot să vorbească despre ceea ce simt. Primul pas pe care eu l-aș face, pe care, de fapt, îl fac, este să încerc să ascult persoana, să o ajut să se ventileze emoțional, să vorbească liber despre ceea ce simte, dar și, mai degrabă, de a pune întrebări de concretizare, nu de judecată. Dacă ai putea să descrii un pic mai mult starea ta? Persoana deja fierbe în aceasta și are mai degrabă nevoie de o persoană cu care să poată să comunice.”
Bărbaților le este și mai greu să ceară ajutor. De vină sunt stereotipurile, afirmă specialistul.
ANDREI EȘANU: „Bărbații trebuie să fie puternici – acesta este principalul motiv, eu cred. Bărbații trebuie să dețină controlul și dacă am depresie, atunci înseamnă că, probabil, sunt slab și nu sunt atât de puternic și atunci, probabil, nu dețin controlul. Cum așa, o emoție, tristețea, să mă controleze ea pe mine? Eu trebuie să o controlez. Și iată această presiune, aceste stereotipuri, această autostigmatizare până la urmă și agravează, de fapt, starea depresiei.”
În prezent, diminețile lui Valentin încep în apartamentul lui din Slaw, o suburbie a Londrei, unde a revenit acum un an și jumătate. Valentin se trezește cu trilul păsărilor și își întinde tot corpul. Deasupra patului alb stă agățat un tablou din cinci părți al lui Buddha. Pe peretele de vizavi, un colaj de imagini îi amintește care sunt visele sale cele mai importante: să-și întemeieze o familie, să cunoască opt limbi, să facă sporturi extreme, să călătorească. Până fierbe cafeaua, Valentin își face patul, după care pornește spre muncă.
VALENTIN: „Pot să spun că asta a fost lovitura cea mai puternică, dar, totodată, și binecuvântarea cea mai mare în viața mea, pentru că altfel eu nu puteam să înțeleg și să schimb unele chestii… O greșeală a vieții mele e că încercam să-i satisfac pe toți în jur, sufletistul din mine, nu știu de ce, și mai puțin îmi dădeam timp pentru mine și partea emoțională sănătoasă, să zic așa. Și apropo, la nivel de sănătate mintală și la nivel de tot lucrul cu mine propriu-zis, mai am încă de lucru și eu continui să o fac. Încă mai fac diferite terapii, încă mai fac diferite chestii. Mă simt la locul potrivit în momentul potrivit. Mi-am regăsit liniștea într-o oarecare măsură.”
Victor îi este la fel de apropiat. În această vară, se împlinesc 29 de ani de când sunt prieteni sau bro, așa cum își spun. Deși Victor e la București, iar Valentin – la Londra, vorbesc des la telefon. Înainte de pandemie, se vedeau o dată la câteva luni. Sunt siguri că nimic nu-i poate despărți.
VALENTIN: „Om cu care poți să-ți faci de cap, să te doară burta de râs și să schimbe placa atunci când e nevoie și să stai la discuții de nopți întregi, ceea ce noi făceam – discutam nopți întregi și ne plimbam mulți kilometri pe jos, discutând. Pentru mine asta e ceva ce nu are valoare, nu poți să înlocuiești cu nimic. Și, uite, doar cu el pot așa să vorbesc.”
VICTOR: „M-a ajutat să trec printr-un divorț, m-a susținut, a fost mereu alături. Îmi înțelegea toate stările mele de depresie. Poate uneori făceam ceva greșit, dar avea răbdare și cred că cu asta m-a ajutat cel mai mult. Niciodată nu a insistat, nu mi-a pus condiții sau că trebuie să faci ceva, pur și simplu, era alături, mă asculta și-mi dădea sfaturi. Și toate luminoase.”
VALENTIN: „Există familia de sânge și familia mea de suflet și, respectiv, el e în capul listei în familia mea de suflet.”
VICTOR: „Pur și simplu, mă oglindesc în el. E ceva care nu pot explica în cuvinte. Îl simt ca pe mine însumi. Privim lumea identic, o simțim identic și îmi este foarte simplu să mă deschid cu el și cred că e reciproc.”
Statisticile arată că femeile sunt diagnosticate cu depresie de două ori mai des ca bărbații. Cum se explică această discrepanță? Există anumite tipuri de depresie specifice femeilor, cum ar fi cea de după naștere. În același timp, specialiștii afirmă că bărbații evită să se adreseze după ajutor. Sau, dacă se adresează și li se pune diagnosticul, sunt mai predispuși să nu urmeze tratamentul, considerând că depresia nu este o problemă serioasă. Lipsa unui ajutor calificat și presiunea de a se descurca singur agravează starea depresiei. Datele arată că de patru ori mai mulți bărbați decât femei se sinucid. Expertul Andrei Eșanu îndeamnă bărbații să ceară ajutor și ne amintește un adevăr universal:
ANDREI EȘANU: „Bărbații tot au emoții. Ele contează, ele sunt importante și poate că nu este neapărat să ținem sub control totul. Toți suntem oameni până la urmă. Bărbați sau femei. La fel cum femeile au emoții, și bărbații au emoții. De fapt, o viață cu emoții este mai frumoasă decât o viață în care încercăm permanent să controlăm emoțiile sau să le ascundem, inclusiv emoțiile de genul tristețe uneori merită de a fi destăinuite.”
Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.
Podcastul „Sunt Bine” face parte dintr-un proiect mai larg de promovare a sănătății mintale, implementat de rețeaua de educatori de la egal la egal Y-PEER Moldova.