Abonează-te la podcastul „Sunt Bine” aici și lasă-ne o recomandare ⭐:
Vova: Ce, zahăr tot nu-i?
Ecaterina: Nu-i. Am uitat să-ți spun aseară să cumperi.
Vova: Mă duc la magazin. Serios, mă duc la magazin.
Ecaterina: Du-te. Cu furculița se amestecă cafeaua acolo?
Vova: Dar ce, avem lingurițe?
Ecaterina: Dar ce, a spălat cineva aseară vasele?
Vova: Я был морально и физически истощен! (Am fost extenuat moral și fizic!)
Ecaterina: Как обычно. (Ca de obicei.)
E sâmbătă, 18 aprilie. Ai auzit-o pe Ecaterina și pe nepotul ei Vova. Se fac șase săptămâni de când familia lor se află în autoizolare, după ce epidemia de coronavirus a ajuns și în Republica Moldova. Ecaterina Luțișina are 29 de ani, nasul drept și buzele pline. Îi stă bine tunsă scurt. Îmi amintește de Claire Underwood din House of Cards. Doar că e brunetă și are câteva șuvițe verzi în breton.
Ecaterina aprinde o țigară, e o dimineață obișnuită. S-a trezit prima, înaintea celor doi nepoți care s-au mutat la ea, într-un apartament cu două camere din Chișinău. Și-a făcut cafeaua și a băut un pahar cu apă. Tot atunci, a luat cele două pastile prescrise de psihiatru.
Ecaterina: „Eu fumez, de obicei, la fereastră la bucătărie, care e un fel de mini-balconaș. Și pe mine mă ajută, e un moment de reculegere pentru mine. Eu încerc să mă concentrez la ce văd în fața mea, pentru că sunt copaci, un stadion, oameni care merg pe stradă, blocurile.”
Pentru Ecaterina, acesta e un moment de grijă de sine. În octombrie 2019, a fost diagnosticată cu depresie, sindromul arderii profesionale și tulburarea borderline. De-atunci numără zilele de când a început să urmeze tratament medicamentos și, tot din acel moment, ţine un jurnal public pe Instagram despre viața de zi cu zi a unei persoane care trece prin provocări de sănătate mintală. Ziua 165:
„De când a început carantina, m-am prins la gândul că primul lucru pe care îl fac dimineața, atunci când ies la fereastră să fumez, e să mulțumesc naturii și soarelui. Am tot citit de nenumărate ori despre practica recunoștinței - scrisul în jurnal despre lucrurile pentru care suntem recunoscători. Însă eu nu prea știam ce să scriu, mai exact, nu simțeam acea recunoștință. Nu poți simți recunoștință atunci când o nouă zi din viață pare a fi doar un calvar. Pentru mine, să fiu recunoscătoare este un progres imens! De la gânduri suicidare, acum şase săptămâni, la sentimentul de recunoștință, azi.”
Cu doi ani în urmă, Ecaterina a trăit un șir de tragedii. Pe-atunci, recunoștința îi părea o stare imposibil de atins.
Ecaterina: „Anul 2018 a fost, pur și simplu: pac!, pac!, pac! – una după alta. Mai întâi tata a avut primul accident vascular puternic. Peste o lună, mama cade. Peste o lună, bunica cade. Peste șase săptămâni bunica moare și în septembrie moare tata. Eu nu înțelegeam ce se întâmplă.”
A fost un calvar, spune Ecaterina despre acel an. După moartea tatălui, în septembrie 2018, au început s-o chinuie insomniile și fricile. Adormea de oboseală și se trezea pe la patru dimineața. Acolo, în interior, simțea niște semnale de alarmă, dar nu voia să le dea importanță.
Ecaterina: „Efectiv durere interioară. Simțeam că se năruie ceva în mine și că asta mă doare, dar eu nu voiam să conștientizez, eu nu voiam să analizez. I did not want to deal with it all. (Nu voiam să mă ocup de asta.) Eu, pur și simplu, am preferat să blochez și să las acolo. I do not care, whatever happens, happens. (Nu-mi pasă, orice s-ar întâmpla, asta e.)
La scurt timp, s-a adresat la psiholog, dar n-a fost diagnosticată corect. Între timp, s-a scufundat în muncă. A schimbat jobul dintr-o companie privată pe poziția de consilier în Parlamentul Republicii Moldova. În timpul liber, făcea voluntariat la Extinction Rebellion, o mișcare civică ce își propune să atragă atenția asupra crizei climatice.
Ecaterina: „Eu îmi amintesc cum mi-am spus că eu, pur și simplu, o să lucrez până o să uit de mine și eu nu mai aud vocile din capul meu și nu mai simt nimic.”
Strategia Ecaterinei a eșuat. Nu mai putea funcționa la muncă. Nu se putea concentra și era stresată. Era o problemă din mai multe motive. Succesul și productivitatea la serviciu erau pilonii pe care își baza sentimentul propriei valori.
Ecaterina: „Eu întotdeauna mă gândesc: just do not fail, please do not fail!*”
*(numai să nu dai greş, te rog, să nu eşuezi)
Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să admită că nu va putea ieși singură din asta. A fost nevoită să facă față acestei realități în octombrie 2019, când a avut un atac de panică în transportul public.
Ecaterina: „Am simțit că, dacă nu ies acum, cu siguranță o să încep să mă hiperventilez foarte tare și nu o să fiu în stare să ies la următoarea stație. Și am coborât la Ciuflea. Și am sunat, totodată, la centrul comunitar și am cerut o programare cu domnul Astrahan.”
Arcadie Astrahan este psihoterapeut și director de programe în cadrul Centrului Comunitar de Sănătate Mintală Botanica din Chişinău. După ce a consultat-o pe Ecaterina, i-a recomandat o psihoterapeută specializată în tulburarea borderline, care să o ajute să facă față avalanșei de sentimente negative.
Arcadie Astrahan: „Central pentru o persoană cu borderline ar fi frica puternică de abandon, o imagine de sine distorsionată, când poți într-un moment să te crezi foarte abil de multe lucruri și în altele să te consideri absolut fără valoare. Avem o modificare de dispoziție bruscă câteodată, care ține de la câteva minute până la câteva ore.”
Ecaterina: „Eu dacă simt ceva, o tristețe, ea este atât de profundă încât nu mai pot face nimic altceva. Nu mă mai pot concentra pe lucru, eu nu mai pot să am grijă de mine, nu mai pot să fac față relațiilor în care sunt.”
Diagnoza borderline sau tulburarea de personalitate instabilă emoțional este pusă destul de rar în Republica Moldova. Diagnosticul ia timp și pregătire, iar tradiția psihiatriei sovietice încă predomină. În Moldova, nu există date exacte despre numărul de persoane cu această tulburare de personalitate, dar statistica internațională conturează o imagine aproximativă. Cercetările americane arată că de la 1,6% până la 6% din populație ar putea fi afectată, la un anumit moment din viață, de sindromul borderline. E vorba, mai ales, de tineri. Multe persoane diagnosticate au și alte probleme de sănătate mintală, cum ar fi depresie, anxietate, tulburări alimentare. Din nou, Arcadie Astrahan:
Arcadie Astrahan: „Foarte des borderline-ul se dezvoltă la copiii din familiile disfuncționale, din familiile cu persoane care utilizează droguri sau alcool, dependente, din familii care au alte maladii mintale.”
Ecaterina a crescut la Bălți. Nu a avut o copilărie fericită. Atmosfera din familie era tensionată, iar în aer plutea frica. Își tot punea întrebarea de ce mama nu divorțează de tata, dar nici până astăzi nu a înțeles ce i-a ținut împreună. Cele mai frumoase clipe le petrecea la 40 de kilometri distanță de casa părintească. În fiecare an, când venea vara, își făcea bagajul şi pleca să petreacă trei luni de vacanță alături de bunica de la Nicoreni.
Ecaterina o ține minte ca pe o femeie puternică și ambițioasă, care își împărțea timpul între școala unde preda lecții de fizică și lotul de pământ pe care-l lucra de zor. Bunica avea grijă şi de studiile copilei. Luau manualele pentru noul an școlar și, până la 1 septembrie, parcurgeau împreună materiile mai dificile. Nu era totul perfect. Dar anume acolo, pe colinele acelui sătuc, cunoscut doar pentru mănăstirea de călugări din vârful dealului, Ecaterina a găsit un dram de normalitate psihologică, ceea ce-i lipsea acasă. Acum, cu greu își amintește vreun moment de tandrețe din copilărie.
Ecaterina: „El iese din cameră, dar eu stau în fotoliu în sufragerie și mă uit la televizor. Se uită la mine, se strâmbă și după asta vine la mine și mă mângâie pe cap. Acesta e singurul moment pe care mi-l mai amintesc și care e plăcut și de care-mi aminteam cu foarte mult drag și cu căldură.”
Ecaterina vorbește despre tatăl ei, Victor. El era dependent de alcool și își abuza verbal și psihologic familia. Cel mai mult a avut de suferit sora cea mare – copilul rebel al casei. La polul opus era Ecaterina, care încerca să fie copilul cuminte și le făcea tuturor pe plac, ca să nu fie certată sau să ia bătaie.
Ecaterina: „Mie întotdeauna mi-a lipsit dragostea tatălui. Eu îmi amintesc cum el pleca dis-de-dimineață să bea ceva – era un bar în apropiere de casa noastră – și el venea beat, abia se ținea pe picioare și mereu căuta scandal. Trebuia să fiu foarte-foarte atentă la ce spun, ce priviri am, cum reacționez, pentru că se putea agăța de absolut orice și începea o ceartă urâtă. Și iată frica asta, starea asta numai să nu greșesc cu ceva, numai să nu-l provoc, numai să nu-i arăt că mă deranjează, atâta timp cât el face drumul ăsta din antreu în cameră (căci, de obicei, se ducea să doarmă), mă rugam ca el să stea să doarmă până să-și revină, să nu se trezească fiind încă amețit și să înceapă iarăși un scandal. Cam asta era rutina.”
Victor întotdeauna zicea, mai în glumă, mai în serios, că va muri tânăr, povesteşte Ecaterina. În acele momente, el își amintea de rădăcinile sale ucrainene și recita câteva versuri dintr-o poezie de Taras Șevcenko, despre țară, pământ și moarte. Şi-a prezis soarta, spune Ecaterina. Victor a murit la vârsta de 58 de ani.
Ecaterina: „Eu așa credeam că, uite, când el o să moară, mie îmi va fi mult mai ușor. Am ajuns să regret foarte mult această distanțare, imediat în ziua când mama mi-a spus că el a murit. Și am suferit foarte-foarte mult din cauza asta încă mult timp, m-am învinovățit foarte mult pe mine, pentru că nu am petrecut cu dânsul mai mult timp.”
La finele unui 2019 plin de provocări, Ecaterina a decis să-și împlinească un vis pe care-l avea de ani de zile. Și-a făcut un tatuaj. Pe încheietura mâinii drepte are imprimat un proverb japonez, care o urmărește de la 16 ani, de când l-a citit prima oară pe peretele sălii de engleză, pe vremea când studia în Statele Unite. „Cazi de 7 ori, ridică-te de 8 ori”, spune proverbul, stilizat cu numere romane. Iată cum explică această decizie în jurnalul său de pe Instagram. Ziua 42:
„Pentru o persoană care are dificultăți la capitolul sănătate mintală este extrem de important să aibă la îndemână instrumente care să o ajute să se «ridice», după fiecare «cădere». Tratamentul medicamentos ajută, însă el nu e destul. De acum încolo am un mic «instrument» chiar pe corpul meu and it feels awesome (şi mă simt extraordinar).”
Nu există medicamente contra borderline-ului. Simptomele se tratează cu antidepresive, antipsihotice sau cu medicamente stabilizatoare de dispoziție. Ajută mult psihoterapia dialectic-comportamentală, de care beneficiază Ecaterina. În lipsa terapiei, crește riscul de suicid. Borderline-ul are una dintre cele mai mari rate printre afecţiunile psihiatrice. De la 8% până la 10% din persoanele diagnosticate se sinucid, arată datele Asociației Americane de Psihiatrie. Ca să te faci bine, e nevoie de un efort emoțional și financiar substanțial, spune Arcadie Astrahan.
Arcadie Astrahan: „Persoanele cu borderline aparent sunt ok, ați văzut-o pe Ecaterina. Dar ce o costă ca suferință? Valuta e foarte scumpă.”
Vova: Gata, mai departe ce?
Ecaterina: Țelina, spal-o mai întâi…
Vova: Daaa…
Ecaterina: Doamne, ce bine miroase cărnița, mmmm…
Ecaterina locuiește cu doi nepoți – unul de 16 și altul de 11 ani. Din cauza unor circumstanțe familiale dificile, s-a decis ca băieții să se mute pentru o perioadă la Chișinău. Vova, nepotul mai mare, a venit la sfârşit de ianuarie, în ajunul zilei sale de naștere. Ecaterina i-a cumpărat tortul preferat, „Prinţul negru”, și i-a promis că primăvara vor merge cu toții la Odesa, la mare. Nu e prima dată când Ecaterina are grijă de nepoți. O face din adolescență. Sora ei este dependentă de droguri și alcool, are probleme de sănătate și nu lucrează. Ecaterina e cea care face cu băieții temele, le ascultă problemele și îi ajută cu bani.
Ecaterina: „Sunt mai multe roluri: și de mamă, și de prietenă, și de mătușă. Încerc să jonglez și să nu o iau razna. Din punct de vedere emoțional, e un pic dificil pentru mine. Cel mic se enervează uşor, e greu să-l convingi să încerce, dar mă ajută antidepresantele. A dispărut impulsivitatea, nu îmi pierd controlul, nu încep să țip.”
Ecaterina și băieții stau acasă de o lună și jumătate. A fost greu la început. În prima săptămână, Ecaterina a răcit. În următoarea, a avut insomnii și s-a simțit ineficientă, după care, încet-încet, și-a stabilit o rutină. Dimineața meditează, face yoga și gimnastică. Mai târziu, lucrează și-l ajută pe cel mic cu temele. Cine nu gătește acela spală vasele – este regula casei. Ecaterina și Vova spun că sunt prieteni buni și că vorbesc deschis despre orice. Pe parcursul zilei, se întreabă reciproc: tu cum te simți?
Ecaterina: „El e foarte empatic, mă simte când nu sunt ok. Și el de mai multe ori mi-a spus după ce vorbeam: M-a ajutat foarte mult, îți mulțumesc că m-ai ascultat și m-ai ajutat să înțeleg ce se întâmplă cu mine.”
Vova: „[Ecaterina] e un om pe care-l iubesc. Înainte nu am avut așa legătură bună cu ea și chiar suntem niște prieteni foarte buni, apropiați.”
Ecaterina discută cu Vova despre prietena lui și relația dintre ei.
Ecaterina: Din toate relațiile tale anterioare, dinamica acestei relații mie îmi place. Totul e calm, chiar dacă aveți neînțelegeri, oricum găsiți numitor comun.
Vova: Da-da. Certurile trebuiesc și noi am vorbit ieri despre asta. […] Și ea a zis că la dânsa, când au fost relații, certurile, просто (pur şi simplu), erau не о чём (despre fleacuri). Erau mai жёсткие (dure) mereu și nu duceau la numitor comun. Dar aici, ceva nou, ceva mai splendid.
Ecaterina: Splendid… O, Боже! Nice, nice. Это хорошо. Поздравляшки! (O, Doamne! Frumos, frumos. Asta e bine. Felicitări!)
Ecaterina e singura care aduce bani în casă. Un detaliu ce-l incomodează pe Vova, care vrea mai multă independență. Stau cu chirie în apartamentul unei cunoștințe de-a Ecaterinei, care cere puțini bani și nu așteaptă plata lunar. În alte condiții, nu s-ar fi descurcat.
Ecaterina: „M-am angajat la un ONG de mediu, salariul e același ca la parlament. Dacă nu mănânc în oraș, gătesc mai mult acasă și am grijă cum cheltui banii, I can survive (pot supravieţui).”
Vova era cât pe ce să se angajeze barman la C51, un local din centrul Chișinăului, dar pandemia i-a stricat planurile. Înalt și uscățiv, cu capul ras și ochi căprui, adolescentul de 16 ani poartă negru și ascultă post-punk, trupe ca Motorama și Lebanon Hanover. Acum însă pe repeat e trupa rusească de hip-hop Krovostok, ale cărei albume sunt marcate cu inscripția 18+, din cauza textelor cu detalii violente. Vova își petrece timpul liber desenând monștri, creaturi bizare și scene horror. Le schițează pe hârtie, carton sau ce-i cade sub mână, dar ar prefera să găsească un perete curat în oraș pe care să facă graffiti. Primele vopsele spray tot Ecaterina i le-a dăruit, de Crăciun, când avea vreo zece ani. S-a dus în spatele unor garaje şi a scris SWAG și A.C.A.B. (acronim pentru „All cops are bastards”). Cu timpul, a înțeles că vrea să-și lege viața de artă.
Vova: „Aș vrea să obţin un job legat cu arta și care să-mi placă, dar am înțeles că mie îmi trebuie bani și vreau să am banii mei, să pot singur să cheltui cum vreau banii mei. Şi mie mi-i paralel, m-aș duce și aș lucra în același McDonald’s, dacă trebuie.”
Ecaterina: „El este foarte matur. S-a maturizat înainte de vreme. Pe alocuri este un pic dificil, pe alocuri un pic leneș. E cu picioarele pe pământ și înțelege că trebuie să ne ajute în situația în care mama lui nu lucrează.”
Ecaterina își tratează nepoții ca pe niște adulți. Seara, în sufragerie, pot discuta despre orice – de la A Nightmare on Elm Street, un film din 1984, până la bolile cu transmitere sexuală. Încearcă să împartă responsabilitățile egal. Săptămâna aceasta, Vova a fost cel care a mers la supermarketul din apropiere după produse, iar Ecaterina nu a ieșit deloc din casă. Nu e fără certuri, mai ales când e vorba despre treburi casnice, dar ambii au învățat să-și tempereze emoțiile.
Ecaterina: Ai învârtit până la capăt? Trebuie de tras. A nu-nu-nu, dă să-ți arăt, scumpule, iubire, așa se face. Trebuie de sucit oleacă. Cât vin trebuie să pun? 1 cup dry white wine (o cană de vin alb), aha.
Ecaterina face lasagna. Verifică rețeta și adaugă un pahar de vin alb. Între timp, Vova îi dă o mână de ajutor la bucătărie. Lasagna a ieșit delicioasă. După cină, când rămâne cu ea însăși, Ecaterina se gândește la viitorul nepoților.
Ecaterina: „Fetelor, ei sunt ca şi copiii mei, sincer. Eu am trecut prin tare multe perioade în care mi-am pus problema: ce va fi cu ei când sora mea nu o să mai fie?”
Este conștientă că băieții au trecut deja prin nişte traume, dar speră că asta nu le va marca viața. În ceea ce o privește, Ecaterina știe că le va fi alături. Știe, de asemenea, că va continua să-și publice gândurile și să povestească prin ce trece. În felul acesta, își învață nepoții că este bine să fii vulnerabil.
Ecaterina: „Dacă eu o să vorbesc numai despre lucrurile bune, creez impresia că la mine totul e ok, dar asta e ideea – eu m-am săturat că toată lumea creează impresia că la ei totul e bine, când, în realitate, eu știu că toți noi avem shitty days (zile foarte proaste). Hai ajunge atâta să ne ascundem după masca „Da, totul e bine, eu mănânc chestii gustoase, eu mă plimb, eu beau cafeluța în parc”. Да пошли вы! (Ia mai lăsaţi-mă!) Vorbiți și despre ceea ce ne doare, ё-моё (fir-ar să fie)! De ce trebuie să vorbim doar despre ceea ce e frumos și bine în viața noastră?”
Ecaterina a ajuns la această concluzie după un drum lung și plin de serpentine. Iată ce scria la începutul călătoriei, când abia începea tratamentul, pe 3 noiembrie 2019, în una dintre primele sale postări pe Instagram. Ziua 5:
„Am citit că persoanele care suferă de tulburarea de personalitate borderline au dificultatea de a accepta să fie vulnerabili. Da, așa e, mi-am zis. Să scriu despre BPD e un curaj imens și m-am răzgândit de zeci de ori înainte să postez aceste rânduri aici. It's out in the open now (a ieşit totul la iveală). Ca și sub un clopot de sticlă, descris atât de bine de Sylvia Plath. Nu mă miră că m-am îndrăgostit de acest roman la 17 ani.”
Ecaterina își încheie ziua așa cum a început-o, cu o țigară Marlboro aprinsă la fereastra din bucătărie. În fața ei se așterne un parc cu copaci de un verde crud, sfidător de viu pentru cei care au ales să stea în autoizolare. Seara coboară peste clădirile sovietice de la orizont. Ecaterina privește cum se aprind luminițele din ferestrele anonime și se lasă dusă de amintiri.
Ecaterina: „În ceea ce-l privește pe tata, nu vreau să spun că m-am resemnat, chiar dacă el a murit. Mai ales după ce mi-au pus diagnosticul și mai ales după ce am început tratamentul, eu parcă am început să simt o compasiune față de el. El, cu siguranță, a avut ceva probleme mintale, dar nu a știut să ceară ajutorul, nu s-a vorbit despre aceea că este ok să ceară ajutorul și nu a știut că, uite, dacă ar fi făcut un tratament, el s-ar fi simțit mult mai bine. Pur și simplu, a fost un om care, la fel, a avut și el mamă alcoolică, un tată agresiv, a avut o copilărie nefericită și niciodată nu a avut ocazia să proceseze traumele astea, să înțeleagă ce i s-a întâmplat și să-i ierte și el, la rândul lui, pe oameni aceia. He was just very broken, and he needed help, but he didn’t know he needed help. (Era rănit și avea nevoie de ajutor, dar nu știa că avea nevoie de asta.)”
Ecaterina are de gând să evadeze cu băieții la Odesa. Marea o calmează, vrea să împărtășească această senzație cu ei. Se vor plimba pe litoral, își vor împlini poftele de bunătăţi, vor admira arhitectura. Deja după carantină, poate, se gândește tânăra și stinge țigara.
Acest episod a fost realizat cu sprijinul Biroului de cooperare al Elveției în Republica Moldova. Opiniile exprimate ne aparțin și nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorilor.